Știri

Istorii nemărturisite despre Câmpina anilor ‘80. ULTIMUL PRIMAR COMUNIST (Ep.1)

După cum se ştie, publicaţia noastră a trecut pragul celor 20 de ani de activitate, bun prilej pentru noi de a căuta şi redescoperi în arhivă foarte multe articole ce au adus în faţa opiniei publice, în cele două decenii, evenimente importante din viaţa comunităţii care au rămas, până acum, uitate în pagini vechi de ziar. Prin recuperarea şi readucerea lor în actualitate, generaţiile mai tinere vor avea ocazia de a arunca o privire în trecutul nu foarte îndepărtat al municipiului Câmpina, atins şi el de abuzurile regimul comunist.
Aproape un sfert de secol, un om a fost nu numai martorul istoriei câmpinene, dar și artizanul ei. Într-o perioadă delicată (mult, dar insuficient discutată), Câmpina a fost de multe ori în centrul atenției. Statistici rămase celebre vorbeau în anii ’80 despre cel mai mare număr de intelectuali, despre cele mai multe zile însorite. Producția industrială a orașului depășea producția a cinci dintre județele mai codașe ale țării, luate fiecare în parte. Primarul câmpinean al acelor vremuri era citat la Europa Liberă, era comentat în presa apărută peste hotare în limba română. Orașul se transformă în acel deceniu, conform indicațiilor partidului, dar mai ales evitând aspectele mai drastice. Politica monocoloră a acelor ani abia permitea nuanțe și performanțe de diplomație. Discuții discrete, niciodată știute, au transformat orașul. Aproape un sfert de secol, Petre Câmpeanu a fost omul care a determinat evoluția orașului.
Acum, Petre Câmpeanu, pensionar, stă în splendida sa grădină cu flori și povestește. Glasul se schimbă, ochii se aprind uneori, ritmul istoriei este vioi, cu exclamații. Nu sesizezi regretul pentru o glorie trecută, mai degrabă mândria pentru faptul că nu a trecut degeaba. Și prin multe a trecut „tovarășul prim secretar”, multe știe…

PETRE CÂMPEANU
Repere biografice


Născut: 10 decembrie 1939
7 martie 1962: începe activitatea politică
1962 – 1969: secretar de raion UTM
1969 – 1973: student la Academia Ştefan Gheorghiu, Facultatea Industrie
1973 – 1974: vicepreşedinte Consiliul Popular (viceprimar)
1974 – 1982: secretar 2 (probleme organizatorice) al Comitetului Orăşenesc
19 octombrie 1982 – 19 octombrie 1989: prim secretar al Comitetului Orăşenesc de Partid (primar)
1989 – 1996: şef Atelier Gospodărie la Primăria Municipiului Câmpina
1992 – 2000: consilier municipal, membru PUR
2000 – prezent: pensionar

Alte funcţii: instructor, secretar UTC (Sinaia), membru în Biroul Orăşenesc Sinaia, secretar Raion Câmpina



Fiecare să facă ceva

„Au fost mai multe momente importante, grele pentru Câmpina. Prima dată ne-am confruntat cu lipsa cantității de apă. Trebuia să facem o suplimentare la debitul de apă la stația de pe Voila. Valoarea lucrării era de 30 de milioane de lei. Bani nu erau și trebuia să găsim o soluție. Proiectele pentru suplimentarea cu apă de la stația sistem Paltinu până la Satul de Vacanță erau făcute, dar cine era să execute lucrarea, IGO-ul singur? Atunci i-am chemat pe toți directorii din oraș. Ne-am suit în autobuz, că dacă îi lăsăm să vină singuri nu îi mai găseam… Ne-am suit deci în autobuz și după ce am văzut traseul, am făcut tronsoane. De aici până aici uzina cutare, de aici până aici uzina cutare. Unii au început să se plângă. «Noi nu avem meseriași, nu știm!» (directorul spitalului) Nu mă interesează! Dar apă consumați? «Eu nu am oameni…» (directorul ICSM-ului) Ce spui domnule? Îți închid toate cârciumile și să vedem cum iei apă.
Până la urmă s-au asociat. I-am împărțit în funcție de complexitatea traseului și de puterea unităţii. Jos, la Paltinu, unde era foarte greu, am băgat IRUE-ul, prin hârtoapele alea mari de la ferma Voila am băgat Uzina Poiana și tot așa. Au fost comentarii la început. Că e greu, că e sucită, că-i învârtită. Dar trebuia să facem lucrarea! Pe urmă nu puteam să-i mai iau de acolo, că era frumos, vara stăteau la un grătărel… Cu drag se duceau oamenii la lucru. Şi așa am făcut conducta de apă, am suplimentat debitul: cu forțe proprii, cu oamenii aceștia din uzinele noastre câmpinene… (Abia sesizabil un oftat. Totuși ochii zâmbesc limpede).
După ’82 s-au realizat Satul de Vacanță, Fântâna cu Cireși. Se laudă alții în privința asta, dar scrie Câmpeanu pe ele. Cu întreprinderile câmpinenene s-au făcut. Cum – necum, cu economii, am reușit și se poate vedea. Fiecare a contribuit cu ceva. Stâlpii ăia mari de la Fântâna cu Cireși sunt făcuți de la Electromontaj, mesele rotunde sunt făcute de Rafinărie, care avea țeava de la rezervoare. IPT-ul a făcut grătare pentru mici… Fiecare a avut stilul lui, că nu le-am spus cum să facă, unicat. Când ne duceam primăvara să le mai reparăm, vedeam care sector nu e făcut. La Satul de Vacanță la fel s-a întâmplat: «Păi, noi nu avem posibilități să facem căbănuțe», spuneau directorii, dar eu nu m-am lăsat. Ce, v-am zis eu să aveți posibilități? Dați comandă la Prelucrarea Lemnului și le execută ei. Dvs. le plătiți și le amplasați acolo. Fiecare trebuie să facă ceva!”
Dacă zonele de agrement au fost complicat de construit, refacerea centrului orașului are o istorie mai mult decât interesantă.
Cutiile de chibrituri
„Pentru reconstrucții aveam amplasamente, dar nu erau centrale. Rezolvasem problema pe strada Republicii, la Odor, urma strada Libertății, la Tribunal, apoi 1 Decembrie până la calea ferată. În zona centrală a fost cel mai greu. Existau aici numai magazine, clădiri vechi, dar coșmelii. Singurele construcții mai interesante erau primăria, unde este acum Casa Cărții, fosta farmacie centrală, Restaurantul București în zona Milia, fosta Cooperativă Munca… Unele clădiri mari nu mai rezistau mult. Cei de la județ ne găseau justificări. Și am hotărât de comun acord să începem să creem amplasamente. Iar, nu era în Câmpina o întreprindere specializată să execute un volum așa de mare de demolări, așa că am început din nou repartizarea întreprinderilor: fosta clădire a primăriei a primit o Neptun-ul, zona de Sud – IRA, ACC-ul, fostul Restaurant București – Uzina Poiana… Aici au fost probleme, au fost descoperite hrube de pe vremea negustorilor, au căzut utilajele în ele…
Câmpina, anii ’80.
În sfârșit, așa s-a eliberat zona centrală de la Poștă la spital. Cine venea la noi, vedea numai spații goale împrejmuite. Da, dar acum nu mai aveam aveam bani! (Zâmbește poznaș). După asta ni s-a aprobat schița de sistematizare. Erau prevăzute spații comerciale, un pasaj pietonal la ceas, blocuri… (Se oprește brusc. Își aprinde o țigară, tace, dar nu poate ignora o supărare veche care încă îl mai sâcâie). Blocuri! Parter plus patru etaje, cutiile alea de chibrituri! Consideram că sunt neadecvate pentru «poarta Văii Prahovei», cum era numită atunci Câmpina. Nu acceptam sub nicio formă asemenea construcții, dar ce să fac? Din acest motiv au cam stagnat lucrările. Nu existau fonduri să facem aici altceva. La vremea respectivă, fondurile erau împărțite pe categorii de orașe (orașe gradul I, cum era Câmpina, municipii, municipii reședință de județ). În funcție de acest criteriu se acordau banii pentru metrul pătrat construit. Acest șablon nu ținea cont de specificul local, de așezarea geografică, de zonele turistice. Aveam o experiență anterioară cu Spitalul Câmpina. Nu acceptasem să fie construit ca spitalele generale din toată țara. Dar atunci avusesem noroc: proiectul trebuia să țină seama de teren. Erau acolo case pe care am reușit să le salvăm.
Ei, acum însă era altceva. Pentru schimbarea sistematizării la blocuri nu era suficientă aprobarea de la județ, trebuia aprobarea guvernatorului Băncii Române de Investiții. Cum să fac? Ne întâlneam pe la Comitetul Central, dar nu îl știam. Mi l-a arătat Ion Vhâlsan odată, la o plenară. Mi-a spus că stă chiar lângă mine. Bine, bine, dar cum să îl abordez?! El era guvernatorul BRI, roiau miniștrii în jurul lui și eu, un primăraș din Câmpina, nu prea aveam succes. Și, la ultima ședință, în ultima pauză, mă gândeam cum să îl «atac». Am făcut cunoștință şi am vorbit. Luase cuvântul Tovarășu’ și ne mai ridicam, mai aplaudam, ne mai așezam, mai vorbeam. Am apucat să-i spun că sunt primar la Câmpina, unde sunt petroliștii țării, că îl invitam «să ne dea sugestii din vasta lui experiență». (Iar zâmbește poznaș). Hotărăște că vine peste o săptămână, într-o vineri, când trebuia să ajungă și la Predeal, la o ședință PCR.
Acum, alta! Ar fi trebuit să spun la județ, dar ar fi venit toți șefii și eu aș fi rămas la coadă, nu mai apucam să vorbesc cu guvernatorul, să-i spun ce mă doare. Așa că nu am raportat!”
Whisky contra țuică, 0 – 1
„M-am pregătit, în schimb, pentru vizită. Am vorbit cu șefii de sere de la Codlea și au pregătit un buchet imens, cu cele mai frumoase flori. Am ales două fete de la florărie care să i-l dea, le-am spus să fie ca niște zâne, să se îmbrace cu ce au mai bun, să impresionăm tovarășu’. A venit, i-a plăcut și am plecat pe jos, eu, guvernatorul și proiectantul, să vedem zona centrală. Pe drum, nu a scos nicio vorbă. Abia la sfârșit m-a întrebat:
– În fond, ce vrei?
– Tovarășe guvernator, se tot vorbește de Câmpina, poarta Văii Prahovei, Câmpina zonă premontană… Eu nu pot să deosebesc, să fac această diferență. Peste tot, totul este stas.
În dreptul spitalului, s-a oprit:
– Aici ce-i?
– Spitalul Orășenesc.
A fost mirat de arhitectură, de amplasament…
– Cum a fost posibil?
– Este și semnătura d-voastră pe aprobări!
Și așa am ajuns până la Odor. Guvernatorul nu zicea nimic. Asculta și tăcea. Eu, cu grijă, l-am invitat la o cafea. El mă refuză, că nu are timp, că trebuie să ajungă la Predeal. Atunci, ce-mi vine, îi zic:
– Tovarășu’ guvernator, eu nu vorbesc cu soacra. Dar când trebuie să mă duc acolo, mă duc! Servesc o dulceață şi gata!
Omul se uită surprins și zice:
– Bine, zece minute.
L-am dus la restaurant la Lac. Aici directorul Stoica, lumea îi zicea Zbârlitul, așezase o masă cu de toate: brânză telemea, brânză de burduf, caş, aduse de la el de la stână și altele. Atunci am cumpărat o sticlă de whisky, era 4000 de lei, cele mai frumoase fete serveau… Totul numai să spună da. Cele zece minute s-au prelungit până pe la 4 după-amiază, dar guvernatorul nu îmi mai spunea ce voiam să aud.
La un moment dat intră șeful localului, care era de fel din Brebu. Tovarășul îi laudă produsele, află de unde este și se înfiripă o discuție despre Matei Basarab, despre Curtea Domnească. Eu fierbeam. Ce mă interesa pe mine Matei Basarab? Încerc să îi fac semn, ăla nimic. Deodată văd că îi propune guvernatorului o țuică de casă. Şi nu numai atât, o și aduce la masă, într-o sticlă verde, învelită în ziare vechi. Guvernatorul gustă:  «Bunăăăăă…» Îi fac semne fetei să îl servească numai pe tovarăș. Mai stăm noi ce mai stăm, eu tot nu apucam să îi spun ce mă durea. Până la urmă hai că dă să plece.
– Și Câmpina?
– Când poți să vii la București?
– Tovarășe guvernator, și la 12 noaptea dacă vreți.
– Nu, vino marți la ora 8! (Asta se întâmpla vineri).
Sâmbătă, discuții cu județul, cu tovarășul prim secretar Frățilă:
– De ce nu ai anunțat vizita?
– În primul rând nu am știut, în al doilea rând, veneați d-voastră și eu nu mai apucam să îmi spun problemele.
Vine ziua de marți, merg cu proiectantul la București. Guvernatorul ne primește în biroul lui amabil:
– Eu vă servesc cu whisky, nu am țuică!…
Aoleu, nu mă gândisem. Dacă știam, dădeam telefoane și îi aduceam cisterne de țuică, dar nu îmi venise ideea…
Și așa am obținut aprobarea pentru sistematizarea centrului.
Ce rău îmi pare că nu mai știu numele guvernatorului… Asta se întâmpla în ’86, după vizita lui Ceaușescu. A, și asta este o poveste…
(va urma)
Sorina BUMBĂCEA
Articol publicat în ediţia din data de 27 august 2002, (primul episod)

N.R. Respectând cronologia, cel care a asigurat funcţia de primar în intervalul 19 octombrie 1989 – 22 decembrie 1989 a fost Alexandru Neacşu, care nu a avut însă timp să-şi exercite rolul. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare