Într-o dimineață de toamnă încă timidă a anului 2000, dorindu-mi un reportaj aparte, sugerat de lectura câtorva file din romanul „Acea fată frumoasă”, de fratele mijlociu al lui Geo Bogza, alias Radu Tudoran, m-am lăsat în voia pașilor porniți pe un drumeag ce străbătea zona Schelelor, cartierul de Sud al Câmpinei, spre un colț cu căsuțe înclinând spre vetustețe, împădurit de vișini aplecați peste garduri și coperișuri obosite de ani –, colț în care se lăsa prinsă și strada pe care, străin de loc, căutam o casă anume, văzând-o mai mult închipuită. Înconjurată de uluci rare și umbre ruginii, casa căutată, parcă de la țară, cu marchiză ascunsă în peretele fațadă, ședea dinaintea ochilor mei și ai unui om cam de 40 de ani, subțirel, cu șapcă, îmbrăcat de vară, în cămașă albă, cu mânecile suflecate, din care brațele prindeau nervoase coarnele ghidonului bicicletei de pe care domnul – îngrijit îmbrăcat –, ședea nelămurit, la îndoială; aștepta curajul să deschidă, cu ochii fixați întra-acolo, ușa locuinței în dreptul căreia se oprise, mirat.
 |
| Lăptarul doamnei Eliza Bogza |
Dându-ne instantaneu „bună-dimineața”, îl întreb:
– Știți dacă aici șade doamna Bogza?
Ne uitam unul la altul, de parcă am fi vrut celălalt să dea la o parte poarta. Intrarăm în vorbă așa, încă nesiguri că vom pătrunde în scunda clădire cu învelișul din frunzele căzute brumat… Oricui am fi părut că ne cunoșteam bine, dar nu ne văzuserăm niciodată.
– Am adus lapte doamnei Bogza!, arătă omul cu bărbia spre un zimbil prins de portbagajul bicicletei, în care patru sticle burduhănoase, albe, ședeau cuminți în strânsorile sârmelor protectoare.
– Veniți mereu aici?, intru în vorbă cu simpaticul cetățean, cu alură de pelerin plecat la un pasionant drum, în vestimentația lucind de curățenie.
– La săptămână, pentru că doamna nu poate merge mult, nu prea mai vede și nu mai aude bine… E văduvă… A fost soția domnului profesor Ovidiu Bogza – o minune de om, învățat și bun la suflet… Știu că dânsul avusese doi frați scriitori, cu care nu știu de ce, s-avea ca pisica și șoarecii!… Mă rog, treaba dumnealor, nu mă bag…!
Intrăm în curte. Poarta, într-un început de rână, nu era, cum ne păruse, încuiată. Câțiva pași, să reazeme domnul lăptar bicicleta de zidul cu fereastră, și ciocănim în ușa de afară, apoi cea de interior. Și, ivită în rama ușii, „sărutăm mâinile” femeii în ținută de casă, cu vocea și privirea slabe, nesigure, întremată imediat ce aude, repetat, glasul domnului în alb, cu blugii de un albastru tot mai tocit.
– Poftiți, domnilor! Suntem primiți în odăița cu somieră și lucruri de uz casnic, dormitorul și sufrageria locatarei. Încăperea adăpostea o mobilă veche, cu pendulă, barometru și televizor vechi, alb-negru. Nefăcut, patul odihnise ființa cu chipul ușor brăzdat de ani, luminat de o flacără blândă interioară și privirile ușor visătoare, bucuroase de oaspeți. Pe un perete opus, dincolo de măsuța cu veselă, tacâmuri și felurite adaosuri culinare, zăresc, într-o ramă aurie, caricatura făcută de mine maestrului Ovidiu Bogza într-o zi de vară 1974, aflați laolaltă, atunci, în reuniunea cenaclurilor din Câmpina, Florești și Filipești – în Clubul Minerul al orășelului Filipeștii de Pădure, desen pentru care primisem măgulitoare mulțumiri din partea destinatarului și care adâncise apoi prietenia noastră într-o manieră mereu cordială prin telefoane și scrisori.
 |
| Eliza Bogza alături de cel care îi aducea săptămânal necesarul de lapte |
Vârsta sporise emoția ce o afecta vizibil pe distinsa doamnă Eliza Bogza. Vorbea cu pauze în care părea să își amintească cuvintele potrivite răspunsurilor pe care, noi, musafirii, le așteptam în tot mai delicata avalanșă de întrebări. Cald încă, laptele umplu repede un pocal din argint. Gazda l-a sorbit cu răbdare și plăcere. Probabil cunoștință veche, lăptarul și doamna s-au prins la taclale, spunându-și multe. De-o dată aud: – Seara, ori-de-unde-ar fi venit, Ovidiu sta minute întregi să-și vadă chipul pe care spuneți că dumneavoastră i l-ați lucrat… Ce fericit era Ovidiu al mieu…!
Ușa s-a deschis din nou. În prag, o femeie gata de trebăluit. „ – Săru-mâna, Coană Elizo… Am venit să fac curățenie… Domnilor, credeți-mă, am de făcut ordine, să n-o obosiți pe Coana Eliza…!”
Am lăsat-o în compania lăptarului, plăcută – devreme ce continuu doamna Bogza radia urmare dialogului purtat cu omul în blugi, cu șapcă și cămașă scrobită, amuzându-se copios, și, după ce am deschis diafragma aparatului foto, pe cele două persoane așezate la o masă, am cerut voie pentru o scurtă și decisă investigare a interiorului ce ocrotea ființa plăpândă, copleșită de vârstă, a Coniței Eliza Bogza. Priveam îndelung pendula, șifonierul – cu oglinda ovală și nespus de adâncă, tablourile de epocă, intercalate cu altele – picturi și ele vechi, umbrite de pulberea timpului.
 |
| Eliza și Ovidiu Bogza |
În dreptul caricaturii maestrului Ovidiu Bogza zăbovesc cu melancolică reverență, amintindu-mi vocea tenorală a epigramistului de o forță moralizatoare absolută, izvorând din chipul învăluit într-o aură naturală, dătătoare de o prietenie sigură, reconfortantă. – Și dumneavoastră, domnule reporter, de ce ați venit aici…?, aud aproape șoptită, întrebarea cu blândețe rostită de gazdă. – Două vorbe despre conviețuirea cu maestrul Ovidiu, doamnă Bogza… – Eeei, s-au dus anii aceia, de căsnicie romantică, domnule reporter… A fost un roman, priviți la mormanul acela de hârtii?… Acolo a povestit Ovidiu viața noastră, pe coli de culoare galbenă, scrise cu stilou cu cerneală verde, caligrafic, dar și ceva ștersături, îndreptări făcute de mâna lui, după ce revedea manuscrisul… Eu ce să fac cu ele, că, uite, anii s-au înmulțit și sunt singură… Dacă vreți, alegeți câteva pagini și luați-le odată cu caricatura, că sunteți autorul ei. Luați-o, îl veți avea pe Ovidiu lângă dumneavoastră…!
N-am luat-o, din pietate pentru cel desenat pe foaia de caiet, de parcă ar fi fost de față și ar fi privit cu indignat regret gestul meu… Astăzi – prea târziu! – îmi dau seama că am greșit; aveam voia Coanei Eliza Bogza să iau caricatura și voluminosul manuscris – pagini de roman alături cu pagini de epigramă, care, pe temeiul câtorva pensii adunate anume, ar fi alcătuit două cărți de meritată memorie a spiritualului Ovidiu Bogza – mezinul familiei de scriitori BOGZA: Geo (George, Gheorghe), Nicolae (viitorul Radu Tudoran) și Ovidiu. Am primit – schimb de mare noroc – fotografia pe care, cu jovială plăcere, sensibila doamnă Eliza, întinzând brațul să mi-o înmâneze, îmi oferea o istorie surprinsă în cartonul maroniu, apăsată de vădita și în fond inevitabila nostalgie – clipa în care, jună dânsa – Domnișoara Eliza, june dânsul – Domnul Ovidiu, au pozat fotografului E. Popp (proximă descifrare), în anul unirii inimilor lor pentru viața în doi, 1940 (greu descifrabil).
Lăptarul și doamna au zâmbit spre mine, egal, ascunzând – cred – o secretă mulțumire sufletească. Spațiul odinioară univers al rimelor și broderiilor epice, pentru verva și povestirea ca stări de trăire spirituală superioară ale lui Ovidiu Bogza, rămâneau în umbra răcoroasă înfășurând protagoniștii cu timp și depărtare.
Serghie Bucur
