Istoria Câmpinei în opt afișe (2)

Foarte interesantă este istoria familiei vestitului librar Ion Crăciun – am numit afişul „O veche şi dinamică familie câmpineană – familia Crăciun”, căci am regăsit fotografiile a trei din fetele sale şi chiar şi a sa. Pentru ilustrare am folosit fotografia atlasului meu interbelic, care poartă ştampila Librăriei Crăciun. „Familia Crăciun a lăsat multe urme în istoria locală. Librarul Ion Crăciun, originar din mocanii ardeleni, a pornit iniţial cu o mică prăvălie numită Librăria Şcoalelor. Dintre numeroşii săi urmaşi (ar fi avut nu mai puţin de şapte copii), fiicele sale, domnişoarele Irina, Maria şi Olimpia Crăciun, au făcut din modesta prăvălie părintească un veritabil centru de cultură. În vitrina mereu împrospătată expuneau ultimele noutăţi editoriale, care apăreau în Capitală, dar şi la Paris. La comandă, aduceau orice lucrare cerută de câmpinenii amatori de lecturi elevate şi de ediţii bibliofile. Magazinul oferea şi lucrări de artă, cusături naţionale, artizanat, antichităţi. Cele trei surori au organizat expoziţii de artă populară prahoveană în Bucureşti, dar şi în Occident, bucurându-se de un binemeritat succes. În casa lor din cartierul Câmpiniţa (naţionalizată de regimul comunist şi transformată în Casa Pionierilor – n.m.) aveau un atelier în care destoinice cusătorese din Breaza şi împrejurimi lucrau costume naţionale şi diverse broderii”. (Alin Ciupală şi Şerban Băleanu, „Istorisiri de pe plaiuri câmpinene, Chipuri. Locuri. Întâmplări”, Editura Premier, Ploieşti, 2013. pag. 194- 195).

Un alt afiş l-am dedicat studenţilor câmpineni interbelici, căci multe familii îşi permiteau să-şi trimită copiii să studieze în străinătate. Amestecul etnic din Câmpina interbelică reprezenta una din caracteristicile sale esenţiale şi, din pacate, din ce în ce mai puţin cunoscută. Câmpinenii interbelici erau obişnuiţi cu această atmosferă cosmopolită. În mod natural, tehnicienii străini veniţi să muncească în oraşul nostru subcarpatic îşi trimiteau copiii să înveţe la unul din cele doua licee prestigioase existente în epocă (cel de fete – „Iulia Haşdeu” şi cel de băieţi – „Dimitrie Barbu Ştirbey”). Şi la fel de firesc, aceşti adolescenţi inteligenţi îşi continuau studiile la universităţi prestigioase, atât din România, cât şi din străinătate. Cererile adresate prefectului pentru a le fi eliberate paşapoarte o dovedesc cu prisosinţă. Moda studiilor în străinătate, atât de comună printre studenţii câmpineni contemporani, se dovedeşte iată că are ceva vechime. Însă probabil numărul studenţilor câmpineni care reveneau acasă, pentru a munci în Câmpina, era incomparabil mai mare decât cel de azi.     

În arhiva foto, din păcate slab pusă în valoare la nivel judeţean,  am regăsit şi chipurile unor funcţionari câmpineni interbelici. Cu sprijinul esenţial al cercetătorului Mădălin Focşa, care a redactat un text informativ despre primarii câmpineni interbelici şi realizările lor, am putut asambla şi acest afiş despre administraţia câmpineană interbelică. Fotografiile nu au cum sa explice totul fără un set minimal de informaţii explicative. Mădălin Focşa a oferit informaţii despre primarii Gh. T. Iliescu, Dem. I. Ştefănescu „Brânză”, Ioan Gh. Ionescu, Victor Rădulescu – a cărui fotografie o şi reproduc (pe ceilalţi primari nu i-am regăsit) şi Ştefan Dobrescu.

Un alt afiş l-am dedicat cochetelor câmpinence interbelice. Fotografiile de epocă pot fi admirate şi din unghiul eleganţei de altă dată. Nu ai cum să nu fii frapat de acest aspect, al ţinutei. Într-adevăr, atunci când interbelicii mergeau la fotograf îşi adaptau ţinuta, căci nu se fotografiau de o sută de mii de ori ca noi, acum, profitând de mijloacele tehnice actuale, care au transformat fotografiatul într-un moft,  dar mai degrabă într-o obsesie. Interbelicii luau în serios fotografia, căci într-o întreagă viaţă de om puteai face doar câteva zeci de fotografii cu tine, nu milioane ca acum. (Fotografiile lor din carton au rămas, ale noastre oare o vor face?) Pe de altă parte, nu se  ieşea în oraş oricum, exista un respect faţă de instituţia unde munceai, faţă de statutul social, ierarhie, comunitate. Un alt aspect care trebuie menţionat: şi câmpinenii din interbelic erau mult mai avuţi decât cei de azi. Te poate apuca jalea dacă faci o plimbare prin oraşul actual, analizând hainele câmpinenilor. Nu există numai o lipsă acută a gustului, ci şi o săracire evidentă, care nu ne mai sare în ochi doar pentru că ne-am obişnuit. Ne atrage atenţia doar cineva care e bine îmbrăcat. Am rugat-o pe Simona Preda, istoric care a studiat intens perioada interbelică, să privească fotografiile cochetelor câmpinence interbelice şi să emită un punct de vedere, folosindu-şi intuiţia şi sensibilitatea feminină. „Câmpinencele nu se dezic atunci când vine vorba despre eleganță și modă și se pare că sunt seduse, ca majoritatea contemporanelor lor din anii interbelici, de ținutele cu imprimeuri, de pălării cu sau fără boruri și de accesorii cochete. Fie că au o blană aruncată lejer pe umăr sau doar o agrafă fină ascunsă în părul tăiat scurt, cu onduleuri ușoare, ele dau dovada unui bun gust discret și a unei decențe specifice orașelor de provincie. Viața modernă, cu ritmul ei tot mai alert, cu oferta ei provocatoare a impus o simplificare la nivelul vestimentației feminine, fără să-i anuleze farmecul. (…) Sunt încrezătoare, emancipate de încorsetările secolului trecut și par a-și asuma cu demnitate feminitatea. Ele nu mai sunt femei-păpuși sau ființe vulnerabile. Femeile din fotografii au vârste diferite însă, fiecare, prin naturalețea și ipostaza în care se lasă fotografiate, se remarcă printr-un farmec aparte, specific anilor 30. Poate că sunt ușor melancolice, pe gânduri, însă privesc drept în ochi un spectator imaginar, care iată, acum le admiră atitudinea la o distanță de aproape un veac.” 

Ultimele două afişe încearcă să surprindă mozaicul etnic care era angajat la cele două mari societăţi din domeniul petrolier, care au transformat Câmpina interbelică într-un oraş foarte prosper (printre cele mai bogate din România Mare, fără îndoială, chiar dacă nu posed date statistice în acest sens): marea Societate Steaua Română [2] şi rivala sa, Societatea Astra Româna. Regăsim nu numai ingineri, dar şi doctori în chimie, tehnicieni, funcţionari, avocaţi care reprezentau aceste firme, doctori angajaţi (având în vedere frecvenţa accidentelor de muncă şi periculozitatea muncii pe câmpurile petrolifere, unde erupţiile violente ale sondelor au produs destule drame umane) şi chiar un grup de maiştri montori ai Rafinăriei Steaua Română (în mod sigur plecau în străinătate pentru un schimb de experienţă, în interes de serviciu). 

Despre toate acestea şi încă multe altele vom vorbi în dupa-masa zilei de vineri, 25 octombrie, începînd cu ora 18.00, la Librăria Elstar, alături de Christian Crăciun care ne va povesti despre interbelicul românesc, Florin Dochia, Alin Ciupală şi Mădălin Focşa care vor dezvolta subiectele cu mult farmec şi competenţă (ar putea oare ca Serbările Toamnei 20-20 să devină Serbările Câmpinei Interbelice? Şi interbelicii mâncau mici şi beau ţapi de bere…).

Codruţ CONSTANTINESCU

 Note:

1 În biblioteca mea personală am o secţiune bine delimitată unde se odihnesc volumele care tratează istoria noastră locală şi unde sper să aşez şi Monografia lui Stoica Teodorescu

2 Încă mai regăsim vestigiile acestui trecut glorios şi prosper, fie că vorbim de batale sau rămăşiţele instalaţiilor petroliera de rafinare