Anul trecut am efectuat
o cercetare mai amplă în arhivele Serviciului Județean al Arhivelor Naționale Prahova din Ploiești (în fondul Prefectura Prahova) în urma căreia am publicat albumul „Contribuția județului Prahova
la Războiul de Întregire Națională”, partea cea mai
importantă a unui proiect finanțat de către Ministerul Culturii în cadrul
numeroaselor activități care s-au derulat cu ocazia împlinirii unui
secol de la constituirea Românie Mari în urmă celor trei uniri [1].
M-am concentrat mai ales asupra perioadei 1916-1919, însă am observat că în
sala de studiu se aflau înrămate o serie de fotografii cu chipurile prahovenilor
interbelici. De altfel, Serviciul Arhivelor organizase și o expoziție, în colaborare cu Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” (unde au fost ampalsate panourile) care, din păcate,
nu a avut un impact deosebit (din câte știu eu). Aceste
fotografii, peste 4000, aparțin prahovenilor care au trăit în perioada
interbelică. Din curiozitate, am cerut câteva dosare care se află în marele
fond arhivsitic al Prefecturii Prahova și am înțeles istoria acestora.
o cercetare mai amplă în arhivele Serviciului Județean al Arhivelor Naționale Prahova din Ploiești (în fondul Prefectura Prahova) în urma căreia am publicat albumul „Contribuția județului Prahova
la Războiul de Întregire Națională”, partea cea mai
importantă a unui proiect finanțat de către Ministerul Culturii în cadrul
numeroaselor activități care s-au derulat cu ocazia împlinirii unui
secol de la constituirea Românie Mari în urmă celor trei uniri [1].
M-am concentrat mai ales asupra perioadei 1916-1919, însă am observat că în
sala de studiu se aflau înrămate o serie de fotografii cu chipurile prahovenilor
interbelici. De altfel, Serviciul Arhivelor organizase și o expoziție, în colaborare cu Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” (unde au fost ampalsate panourile) care, din păcate,
nu a avut un impact deosebit (din câte știu eu). Aceste
fotografii, peste 4000, aparțin prahovenilor care au trăit în perioada
interbelică. Din curiozitate, am cerut câteva dosare care se află în marele
fond arhivsitic al Prefecturii Prahova și am înțeles istoria acestora.
În perioada interbelică, cei ce doreau să plece în străinătate trebuiau să
depună la Prefectură un adevărat dosar pentru eliberarea pașaportului. Acest serviciu se află și astăzi în subordinea
prefectului (alături de serviciul de eliberare de permise auto și înmatriculări vehicule) însă, evident, acum eliberarea pașapoartelor este mult mai standardizată, cu multe elemente de siguranţă [2]
etc. față de perioada 1920-1940. Interbelicii alcătuiau un mic dosar în care se
afla cererea olografă propriu-zisă, în care se solicita prefectului eliberarea
unui pașaport, specificându-se unde urma să se plece,
uneori chiar și motivele („pentru a-mi caută de sănătate”, „în
scopul de a-mi îngriji sănătatea la specialiști”, în Polonia „pentru recreație”, „pentru a pleca la studii în străinătate”-
pentru a se deplasa în Europa, cu excepția Uniunii Sovietice –
de foarte multe ori am găsit această mențiune, de altfel până în
1936 Regatul Român nici nu avea legături diplomatice cu URSS), un document de
la secția de poliție locală care atesta faptul că respectivul avea o conduită bună în
societate și nu se află în baza de date privind elemntele
periculoase Siguranţei statului (legionari, comunişti), dar și un atestat/ cazier financiar care dovedea că cetățeanul nu avea datorii la bugetul local. Pesemne nu oricine putea și era lăsat să plece în străinătate. De altfel, originea socială a celor
care solicitau pașaport spune multe despre cine își putea permite să călătorească. Fără să fi făcut un studiu statistic,
imensa majoritate a celor care plecau făcea parte din straturile superioare ale
societății, care câștigau bine și foarte bine (foarte mulți ingineri în industria petrolieră care plecau cu soțiile casnice, avocați, doctori, ofițeri – care, dat fiind statutul lor special, aveau nevoie de aprobarea
superiorilor -, mai puțin profesori, chiar dacă situația lor socială i-ar face invidioși pe cei de acum). Interesant
este că se puteau elibera paşaporte colective, comune, unei întregi familii,
bun prilej pentru a le descoperi. Profilul nu era unul standard, cum este acum.
Simpatic este că am regăsit și cererile soților adresate prefectului care solicitau pașaport pentru soții, care doreau să
călătorească într-un loc sau altul singure. Ce scandal ar provoca acum din
partea feministelor și adepților corectitudinii
politice! Chiar dacă sunt 4500 de fotografii, această nu înseamnă, cum am menționat, că sunt tot atâția prahoveni interbelici, ci mai mulți.
depună la Prefectură un adevărat dosar pentru eliberarea pașaportului. Acest serviciu se află și astăzi în subordinea
prefectului (alături de serviciul de eliberare de permise auto și înmatriculări vehicule) însă, evident, acum eliberarea pașapoartelor este mult mai standardizată, cu multe elemente de siguranţă [2]
etc. față de perioada 1920-1940. Interbelicii alcătuiau un mic dosar în care se
afla cererea olografă propriu-zisă, în care se solicita prefectului eliberarea
unui pașaport, specificându-se unde urma să se plece,
uneori chiar și motivele („pentru a-mi caută de sănătate”, „în
scopul de a-mi îngriji sănătatea la specialiști”, în Polonia „pentru recreație”, „pentru a pleca la studii în străinătate”-
pentru a se deplasa în Europa, cu excepția Uniunii Sovietice –
de foarte multe ori am găsit această mențiune, de altfel până în
1936 Regatul Român nici nu avea legături diplomatice cu URSS), un document de
la secția de poliție locală care atesta faptul că respectivul avea o conduită bună în
societate și nu se află în baza de date privind elemntele
periculoase Siguranţei statului (legionari, comunişti), dar și un atestat/ cazier financiar care dovedea că cetățeanul nu avea datorii la bugetul local. Pesemne nu oricine putea și era lăsat să plece în străinătate. De altfel, originea socială a celor
care solicitau pașaport spune multe despre cine își putea permite să călătorească. Fără să fi făcut un studiu statistic,
imensa majoritate a celor care plecau făcea parte din straturile superioare ale
societății, care câștigau bine și foarte bine (foarte mulți ingineri în industria petrolieră care plecau cu soțiile casnice, avocați, doctori, ofițeri – care, dat fiind statutul lor special, aveau nevoie de aprobarea
superiorilor -, mai puțin profesori, chiar dacă situația lor socială i-ar face invidioși pe cei de acum). Interesant
este că se puteau elibera paşaporte colective, comune, unei întregi familii,
bun prilej pentru a le descoperi. Profilul nu era unul standard, cum este acum.
Simpatic este că am regăsit și cererile soților adresate prefectului care solicitau pașaport pentru soții, care doreau să
călătorească într-un loc sau altul singure. Ce scandal ar provoca acum din
partea feministelor și adepților corectitudinii
politice! Chiar dacă sunt 4500 de fotografii, această nu înseamnă, cum am menționat, că sunt tot atâția prahoveni interbelici, ci mai mulți.
Cu acest prilej am descoperit mai multe dosare foarte interesante. Într-unul
am regăsit documentele (deci și fotografiile) unui grup de 40 de elevi ai
Liceului de băieţi „Dimitrie Barbu Ştirbei” din Câmpina care doreau să plece
într-o excursie în Italia [3]
în perioada 20 aprilie – 5 mai 1935, organizaţi în Cohorta de cercetaşi „N.
Grigorescu” (nume preluat de instituţia de învăţământ după instaurarea
regimului totalitar comunist). Fiind minori, părinţii solicitau plata unei
reduceri de 75% din taxa pentru eliberarea paşaportului. Ministerul Finanțelor comunica chestorului Poliţiei Ploieşti că aprobă cererea. Cel care
conducea cohorta era profesorul Alex. Stoenescu care urma să conducă grupul în
Italia lui Benito Mussolini. Publicând afișul pe Facebook, mare mi-a fost bucuria când o colegă de liceu din
California şi-a regăsit şi revăzut naşul de botez, decedat cu trei decenii în
urmă şi care făcea parte din acest grup.
am regăsit documentele (deci și fotografiile) unui grup de 40 de elevi ai
Liceului de băieţi „Dimitrie Barbu Ştirbei” din Câmpina care doreau să plece
într-o excursie în Italia [3]
în perioada 20 aprilie – 5 mai 1935, organizaţi în Cohorta de cercetaşi „N.
Grigorescu” (nume preluat de instituţia de învăţământ după instaurarea
regimului totalitar comunist). Fiind minori, părinţii solicitau plata unei
reduceri de 75% din taxa pentru eliberarea paşaportului. Ministerul Finanțelor comunica chestorului Poliţiei Ploieşti că aprobă cererea. Cel care
conducea cohorta era profesorul Alex. Stoenescu care urma să conducă grupul în
Italia lui Benito Mussolini. Publicând afișul pe Facebook, mare mi-a fost bucuria când o colegă de liceu din
California şi-a regăsit şi revăzut naşul de botez, decedat cu trei decenii în
urmă şi care făcea parte din acest grup.
Din întâmplare, am regăsit şi dosarul profesorului Stoica Teodorescu. Nu
reiau parcursul său profesional și uman din Câmpina, despre care au scris atât
Alin Ciupală, cât și recent cercetătorul Mădălin Focşa, cu
ocazia reeditarii Monografiei sale, chiar în ziarul „Oglinda”. După ce a plecat
din Câmpina (mare pierdere!) și s-a stabilit la Ploieşti, totuși capitala județului, Stoica Teodorescu a devenit directorul
foarte prestigiosului Liceu „Sf. Petru și Pavel” (a cărui
monografie a și redactat-o – se vede că a avut o slăbiciune
pentru acest tip de studiu profesionist, aplicat, bazat pe o cercetare minuțioasă în arhive). În această calitate, în anul 1937 solicita un pașaport pentru trei luni, atât pentru el
cât și pentru soția sa Maria, pentru a lua parte la Expoziția Internațională de
la Paris. În felul acesta am descoperit una din foarte rarele fotografii cu
Stoica Teodorescu. Am fost emoţionat observându-i caligrafia fină. M-am bucurat
mai ales pentru că am avut inițiativa de a-i cinsti
memoria printr-un panou expus la Casa de Cultură „Geo Bogza”, alături de alți oameni de cultură sau deținători nobiliari ai moșiei Câmpina.
reiau parcursul său profesional și uman din Câmpina, despre care au scris atât
Alin Ciupală, cât și recent cercetătorul Mădălin Focşa, cu
ocazia reeditarii Monografiei sale, chiar în ziarul „Oglinda”. După ce a plecat
din Câmpina (mare pierdere!) și s-a stabilit la Ploieşti, totuși capitala județului, Stoica Teodorescu a devenit directorul
foarte prestigiosului Liceu „Sf. Petru și Pavel” (a cărui
monografie a și redactat-o – se vede că a avut o slăbiciune
pentru acest tip de studiu profesionist, aplicat, bazat pe o cercetare minuțioasă în arhive). În această calitate, în anul 1937 solicita un pașaport pentru trei luni, atât pentru el
cât și pentru soția sa Maria, pentru a lua parte la Expoziția Internațională de
la Paris. În felul acesta am descoperit una din foarte rarele fotografii cu
Stoica Teodorescu. Am fost emoţionat observându-i caligrafia fină. M-am bucurat
mai ales pentru că am avut inițiativa de a-i cinsti
memoria printr-un panou expus la Casa de Cultură „Geo Bogza”, alături de alți oameni de cultură sau deținători nobiliari ai moșiei Câmpina.
În altul l-am descoperit pe tatăl lui Edgar Geller, autorul a două cărți despre Câmpina interbelică (dar şi a unor frumoase tablouri pe care, fire
generoasă, le-a donat municipalităţii, putând fi admirate la Biblioteca „C.I.
Istrati” sau la Primărie) unde a trăit alături de familia sa. M. Geller
călătorea frecvent în străinătate în interes de serviciu, fiind angajatul
Societății „Steaua Română”. Într-un dosar apare
singur, solicitând pașaport pentru a se deplasa în Austria,
Cehoslovacia, Germania, Franța, Elveția și Ungaria. În altul, alături de familia sa (Edgar apare copil, pe la 7-8
ani). Dr.ing. M. Geller a fost și profesor universitar la București, a studiat la Berlin unde a obținut și doctoratul, a reprezentat Regatul Român la Congresul Mondial din 1937.
generoasă, le-a donat municipalităţii, putând fi admirate la Biblioteca „C.I.
Istrati” sau la Primărie) unde a trăit alături de familia sa. M. Geller
călătorea frecvent în străinătate în interes de serviciu, fiind angajatul
Societății „Steaua Română”. Într-un dosar apare
singur, solicitând pașaport pentru a se deplasa în Austria,
Cehoslovacia, Germania, Franța, Elveția și Ungaria. În altul, alături de familia sa (Edgar apare copil, pe la 7-8
ani). Dr.ing. M. Geller a fost și profesor universitar la București, a studiat la Berlin unde a obținut și doctoratul, a reprezentat Regatul Român la Congresul Mondial din 1937.
După câteva luni, mi-a venit ideea de a reda comunității câmpinene o parte dintre aceste fotografii, care dezvăluie chipurile
oamenilor, ale câmpinenilor de altă dată şi în ideea că poate unii îşi vor
recunoaşte rudele, de ce nu? Acestea sunt mult mai puține decât fotografiile cu vechiul centru, cu Rafinăria, câmpurile
petroliere, clădiri etc. Am extras din arhiva fotografică prahoveană strict componenta
câmpineană, care este a doua ca număr de cadre (cam 450) după cea ploieşteană,
firește, având în vedere cele două populații. Forma cea mai facilă
de valorificare mi s-a părut a fi realizarea unor afișe care pot fi expuse, care au un impact vizual mare, care costă puțin (remarc încă o dată disponibilitatea firmei Lemet de a sprijini cultura
locală) și care, la o adică, în funcție de reursele viitoare, s-ar putea concretiza și într-un album. Dar fără sprijinul tehnic al poetului Florin Dochia (cine
s-ar aștepta ca un poet de valoare, mereu
îndrăgostit de verb și substantivul feminin să fie și expert în grafică!?) aceste șase afișe (plus alte două în
pregătire) nu ar fi apărut. Despre ele voi vorbi în episodul următor.
oamenilor, ale câmpinenilor de altă dată şi în ideea că poate unii îşi vor
recunoaşte rudele, de ce nu? Acestea sunt mult mai puține decât fotografiile cu vechiul centru, cu Rafinăria, câmpurile
petroliere, clădiri etc. Am extras din arhiva fotografică prahoveană strict componenta
câmpineană, care este a doua ca număr de cadre (cam 450) după cea ploieşteană,
firește, având în vedere cele două populații. Forma cea mai facilă
de valorificare mi s-a părut a fi realizarea unor afișe care pot fi expuse, care au un impact vizual mare, care costă puțin (remarc încă o dată disponibilitatea firmei Lemet de a sprijini cultura
locală) și care, la o adică, în funcție de reursele viitoare, s-ar putea concretiza și într-un album. Dar fără sprijinul tehnic al poetului Florin Dochia (cine
s-ar aștepta ca un poet de valoare, mereu
îndrăgostit de verb și substantivul feminin să fie și expert în grafică!?) aceste șase afișe (plus alte două în
pregătire) nu ar fi apărut. Despre ele voi vorbi în episodul următor.
Codruţ Constantinescu
Note:
[1] toate, în felul lor, mari și importante chiar dacă istoriografia și propagandă comunistă a pus accentul din motive evident- nu se putea supără URSS-pe cea a Ardealului care s-a tranferat în mentalul noastru că Marea Unire.
[2] Paşapoartele interbelice pe care le-am descoperit în dosare cred că puteau fi falsificate fără mari probleme.
[3] elevii erau în clasa a VII-a, adică a XI-a în sistemul nostru actual dar printre cereri se regăsesc și cele ale unor părinți care aveau copii în clasa a II- a de liceu, adică actuală clasa a VI-a dovedit și de chiprile lor imberbe și nevinovate.