Știri

Isprăvi şi întâmplări amuzante în Scoţia

După ce în 2014 mi-am îndeplinit visul de a vedea Irlanda, anul acesta a venit rândul unui prim contact cu Scoţia. Înainte de plecare, m-am rugat în sinea mea ca scoţienii să aibă un accent mai apropiat de cel britanic şi cât mai îndepărtat de cel al irlandezilor care parcă şi-au jurat să vorbească limba engleză în felul lor propriu şi inconfundabil, prea puţin comprehenisbil pentru cineva mai degrabă obişnuit cu engleza americană. M-am înşelat, nu am avut nororc: practic accentual scoţienilor este identic cu ce al irlandezilor. Te înţelegi cu ei numai când şi dacă vor ei să fie înţeleşi. Evident, conteza şi gradul de educaţie pe care-l are fiecare scoţian. Cei care lucreză în domeniul turismului încearcă totuşi să vorbească mai rar, după cum a fost cazul recepţionerului de la hotelul din Glasgow, care semăna leit cu un irlandez (ochi verzi, părul roşcat). Dar în hotelul din Edinburgh nu am avut astfel de probleme lingvistice pentru că la recepţie mişunau fete de oriunde altundeva decât din Scoţia nu. Am reperat cel puţin o italiancă şi o poloneză unite de incapacitatea de a înţelege ce înseamnă a large expresso căci în ambele dimineţi, în loc de large îmi turnau unul pipernicit. Am fost flatat când un pensionar scoţian cu pălărie, într-un Porsche sport de 100.000 de lire a oprit să mă întrebe despre o direcţie. Am zâmbit şi i-am zis că nu sunt de aici dar îi mulţumesc pentru încredere. E drept, eram singurii oameni din zon[, căutăm plaja de pe malul lui Firth of Forth dar am reuşit să ajungem doar până în port. În aceeaşi zona, la douăzeci de minte distanţă, coborând cu un ascensor, un rocker scoţian, motociclist înfricoşător, începuse să critice starea de funcţionarea a liftului care nu ar fi fost reparat de nu mai ştiu când. Mi-am zis în sinea mea, ei, uite numai această experienţă nu o mai aveam, să rămân blocat într-un lift, într-un mall scoţian. Care semăna izbitor cu cel din Ploieşti Nord. Unificarea prin mall-uri şi cantine junkfood este totală.  
De departe cea mai puţin amuzantă întâmplare de care am avut parte a avut loc în momentul în care am încercat să ne întoarcem din Edinburgh spre Glasgow. Cursele de autocar sunt frecvente, chiar şi duminică din douăzeci în douăzeci de minte (iar în timpul săptămânii la fiecare sfert de ora). Distanţa nu este mare, cam 40 de kilometri şi ar putea fi parcursă rapid dar şi scoţienii începuseră lucrări de modernizare a autostrăzii, circulaţia era deviată în mai multe puncte. În plus, şoferii autocarelor nu depăşeau 70 de kilometri la ora. Am aşteptat zece minute în staţie şi am urcat în primul autocar ce s-a ivit în zare. I-am întins şoferului o bancnotă de 50 de lire pentru a achita cele două bilete (15 lire) dar acesta m-a refuzat politicos, zicându-mi ceva ininteligibil (cel puţin pentru mine). Am fost stupefiat: el avea locuri, noi avem bani, totul era clar. Misterul mi l-a dezlegat tot şoferul, cu destulă bunăvoinţă: nu putea accepta hărtii de 50 de lire. Să mă duc să schimb banii şi să iau următoarea cursa. Am coborât stupefiaţi. Oricum era maşina lui, noi eram doar nişte bieţi turişti într-o ţară streină. Dacă un turist străin ar încerca să plătească unui şofer de maxi-taxi român contravaloarea traseului Ploieşti-Câmpina (6 lei)  folosind o hârtie de 500 de lei sau de 100 de lei (mai ales dimineaţa) ar risca în mod real să fie înjurat şi dat jos, fără prea multă poliţe. Bun, am schimbat banii. Când sunt puţini nu e bine, când sunt mulţi pot fi falşi. De altfel observasem că de fiecare dată când plăteam cu o astfel de bancnotă (din nefericire, scriitorii români nu au prea multe) casierii o verificau cu o substanţă specială, probabil fenomenul falsificării este răspândit în Regatul Unit. Fraierii nu s-au gândit la celebrele noastre bancnote de plastic. A doua încercare, al doilea autocar. Şoferul a oprit şi ne-a spus că ar mai avea patru locuri libere. În staţie mai erau doi călători care ne-au luat-o înainte hoţeşte şi s-au cocoţat salvator. Am plătit cu o hârtie de 20 de lire care nu reprezintă un pericol major pentru finanţele Reginei. Însă cele patru locuri libere s-au dovedit a fi doar trei. Şoferul mă tot îndemna să merg în spate unde ar fi existat locul liber salvator. Sub privirile a patruzeci de scoţieni aşezaţi confortabil şi curioşi, observaseră turistul străin la ananghie, am mai mers câţiva metri către partea inferioară. Locul făgăduit se încăpăţâna să nu apară. Grăbitul şofer scoţian, mi-a spus o doamna care a făcut eforturi să vorbească o engleză ireproşabilă, considerase a fi liber un loc care era ocupat de cineva care tocmai folosea baia în momentul în care autobuzul se oprise. (Autocarul avea baie ceea ce mi-a adus aminte de baile folosite de şoferii români prin 2001-2002 pentru a face trafic între Bucureşti şi Geneva) „Asta e, mi-am zis, sunt obişnuit, stau în picioare până la Glasgow.” Dar şoferul a oprit la următoarea staţie, mi-a zis că nu poate lua pe nimeni în picioare, să aşteptăm următoarea cursă. Cineva din publicul scoţian bombănea „what a shame”. L-am înjurat pe şofer şi, după ce m-am asigurat că nu mai plătim o dată, ne-am dat jos. Mâzgălise ceva pe bon dar la final, cel de al treilea autobuz, ne-a acceptat fără probleme. Mai mult, şoferul a înţeles şi explicaţiile mele. Dar cum sunt un adept al filosofiei de călătorie exprimată de Paul Theroux, nu am ţinut supărarea prea mult. Greşeala este omenească chiar şi în ţara scoţilor..„Luxul este duşmanul puterii de observaţie, un răsfăţ costisitor care induce o asemenea senzaţie de bine, că nu mai observi nimic. Luxul te răsfaţă, te infantilizează şi te împiedică să cunoşti lumea. Acesta este scopul sau, motivul pentru care croazierele şi hotelurile de lux sunt pline de tâmpiţi care, atunci când îşi exprimă vreo părere, parcă sunt picaţi de pe altă planetă.”(în Trenul fantomă către Răsărit, Editura Polirom, Iaşi, 2015)
Abia ieşit pe străzile din Glasgow un scoţian bine afumat chiar dacă nu era mai mult de ora 3 după-masa, începuse să urle la noi de la o fereastră, agitând o sticlă. Am rămas mirat pentru că meciul dintre Celtic şi Rangers din Cupa Scoţiei la fotbal era doar a doua zi. Dar este posibil să fi început să-şi facă curaj pentru confruntarea programată la ora 12, în miezul zilei, anume pentru că suporterii celor două mari rivale să nu aibă timp, cel puţin teoretic, să se matolească serios şi bată. Meciul s-a terminat la egalitate (2-2) Rangers, în mod surprinzător, având în vedere că de aproape patru ani evoluează prin ligi scoţiene inferioare, trecând de marea rivală catolică la loviturile de departajare. Din fericire, petrecăreţul sociabil nu a aruncat sticlă spre noi, probabil s-a dus să-şi mai ia una din frigider. Atmosfera din Glasgow (sau în orice oraş britanic mai răsărit) într-o seară de sâmbătă este festivă, nu înţelegi ce şi pe cine sărbătoresc aceşti oameni care mişună cu înverşunare spre centru pentru a ocupa orice locşor din toate restaurantele, puburile sau speluncile posibile. O uriaşă poftă de a trăi şi cosuma răvăşeşte oraşul: soţii îşi invită soţiile, prietenii prietenele, colegii colegele, buncii bunicile şi amanţii amantele. Probabil că singurii care nu au cum „să iasă în oraş” sunt chiar cei care muncesc să-i servească pe cei care ies în oraş, într-o bună măsură, sunt sigur, străini dorinici să împuşte o lira. Aceeaşi străini care le fură locurile de muncă-pe care nu le vrea nimeni căci, la naiba, o viaţă are omul şi trebuie să şi-o trăiască- şi ajutoarele sociale.  De altfel la restaurantul Mc Donalds din central Edinburghului am dat peste o studentă străină,  probabil din Est care nu a reuşit să întelega importantul cuvânt beer decât din a treia încercare. Şi va rog să mă credeţi, ştiu foarte bine să-l pronunţ. Iar când l-a înţeles, a râs de mine, cum adică bere la Mc Donald’s de parcă i-aş fi cerut un litru de motorină. Cum să bei o bere în timp ce haleşti un Big-mac sau un Mc Chicken, nu, o astfel de imagine este de neconceput în tărâmul hranei sănătoase şi bio-ecologice. Aşa că m-am răzbunat pe ea şi mi-am răzbunat setea neostoită, descriind-o aici. Şi ca o concluzie personală (potenţial sfat de călătorie-dar cine are nevoie de sfaturi?) : Edinburgh-ul îşi merită toţi banii, Glasgow-ul mai puţin. Scotia profunda se ascunde printre ceţurile din nord.
Codruţ Constantinescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare