Locuiește la București, însă verile și le petrece de câţiva ani la Câmpina. Ion Ochinciuc (n. 1927) este autorul a numeroase romane și opere dramatice. A fost școlit de mari nume ale literaturii române între care Tudor Vianu și George Călinescu și se poate chiar mândri că cel de-al doilea roman al său a avut un tiraj mai mare decât unul de-ale cunoscutului Marin Preda.
Jurnalist pentru mai bine de douăzeci de ani, dl. Ochinciuc consideră că scrisul, ca orice altă meserie, se învață. Am discutat cu dânsul despre trecut și prezent, despre tinerii scriitori de astăzi și ce s-a ales de literatura română.
– Ați cunoscut nume mari ale literaturii române între care George Călinescu, Tudor Vianu, Iorgu Iordan. Ce amintiri păstrați despre aceștia?
– Mi-au fost profesori. Am prins această pleiadă de mari cărturari. Cu Tudor Vianu, mare estetician, făceam istoria literaturii universale. Preda așa de frumos, era fermecător. Bineînțeles c-am luat zece la el pentru că îmi plăcea foarte mult. În general, eu n-am luat zece decât la materiile care mi-au plăcut. Iorgu Iordan ne-a plimbat prin filologie romanică; lua un cuvânt și-l plimba în limbile italiană, spaniolă. Pe George Călinescu l-am apucat numai un trimestru pentru că a fost scos de la catedră. Dar am continuat să-l urmăresc pe Călinescu. În 1941 a apărut „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” pe care am primit-o cadou de la tatăl meu.
– Dar despre scriitorii de astăzi ce părere aveți? Se ridică sau nu la nivelul marilor nume ale literaturii autohtone?
– Prea mult n-am citit pentru că, vorba unui coleg, „când scrii tu nu ai timp să-i citești pe alții”. În perioada asta am scos în fiecare an câte-o carte. Deci n-am avut efectiv timp, dar am mai citit din când în când. Eram amator de science-fiction, romane de aventuri, fantasy. Dar știi ce se-ntâmplă? Se scrie foarte mult și se publică mai mult decât se scrie. Însă, există totuși o evoluție. Dar încă nu s-au sedimentat apele. Sunt tulburi apele în literatura română. Sunt multe influențe. Eu sunt și nițel mai retrograd. Nu-mi place poezia suprarealistă. Poezia trebuie să aibă nu numai ritm și rimă, ci și muzicalitate. E loc pentru toți, timpul o să selecteze.
– Trăim într-o perioadă în care oricine poate fi autor pe blogul personal. Ba până și debuturile literare se fac mult mai ușor datorită numărului mare de edituri și a standardelor relativ scăzute. Credeți că este un lucru bun pentru literatura română sau dimpotrivă?
– Din punctul meu de vedere nu-i un lucru rău. Și înainte de Cel De-al Doilea Război Mondial putea să publice oricine, oricât de prost. Plătea editura, ca și-acum.
– Primul dumnevoastră roman – „Răzbunarea Ofeliei” – a fost publicat în anul 1967. Cum ați descrie experiența debutului literar?
– Am debutat în 1960 cu o piesă de teatru care se numea „Stânca miresei”. Am semnat-o cu pseudonim – Ion Dragomir. Era o dramă romantică. Eroii mei erau o doctoriță care ajunsese într-un sat de plutași de pe Bistrița și un inginer minier care scormonea în măruntaiele muntelui. Am scris despre amorul dintre ei și viața izolată din sat. A plăcut foarte mult și a fost nominalizată la Ministerul Culturii. M-am dus apoi, cu exemplarul respectiv, la Rectorul Institutului de Artă Teatrală, Costache Antoniu. I-a plăcut piesa și l-a chemat pe Ion Şahighian, un mare regizor. I-a plăcut și lui Şahighian. S-a dus cu ea la Teatrul Armatei, actualul Nottara, și-au acceptat-o. A intrat în repetiție. Dar, între timp, s-a schimbat secretarul literar, care-a spus că piesa nu-i pe linia partidului, că nu doctorița trebuia să fie eroul principal, ci secretarul de partid. Deși piesa era în repetiții, i-a cerut să o schimbe. M-am dus la redacție, am cerut un concediu de zece zile și am refăcut totul, pe linia partidului. A ieșit o porcărie, dar s-a jucat. Am avut o deziluzie cumplită și am renunțat la dramaturgie. Eram încorsetat. Totul trebuia să fie pe linia partidului, să facă propagandă. Și-atunci am găsit o portiță: romanul de aventură și polițist. Și-a mers. Au plăcut foarte mult și publicului, scoteam tiraje foarte mari. Cel de-al doilea roman de-al meu „Îngerul negru” s-a scos în 140.000 de exemplare.
– Am înțeles că, la vremea respectivă, ați avut un tiraj mai mare decât Marin Preda.
– Da, așa e. El s-a dus să se intereseze la Direcția Difuzării Cărților și i s-a spus că avea 80.000 de exemplare. Nu mai știu din ce carte. Și a întrebat cine-i Ochinciuc și dacă-i mai bun ca el. Nu prea știa „Moromete” cum e cu economia de piață. Ei scoteau 140.000 de exemplare din cartea mea, dar mai scoteau şi pe lângă acestea. Când a apărut primul roman, „Răzbunzarea Ofeliei”, a venit un coleg și mi-a spus „Băi, cartea ta, o să aibă succes! O fură tipografii.”
– Deși locuiți în București, în fiecare vară veniți la Câmpina. Ce v-a atras la orașul nostru? Să fie oare viața culturală de aici?
– Am venit în Câmpina acum cinci ani pentru că nu mai puteam să suport muntele, umezeala și frigul. Înainte să vin aici, am petrecut vreo patru sau cinci veri la munte. În Munții Rodnei, la Vila Scriitorilor, apoi la Bușteni. Am ales Câmpina pentru că are un climat foarte agreabil, care-mi priește. Și dacă tot am venit aici, mi-am zis că trebuie să cunosc și lumea culturală. Stăteam aici, în gazdă, și voiam să cunosc pe cineva din această colonie culturală care știam că există aici. Am reușit prin intermediul lui Florin Frățilă, care mi-a deschis inclusiv paginile ziarului Oglinda. Am fost foarte bine primit.
– Pe lângă cariera literară, v-ați dedicat și jurnalismului. Ați lucrat în radio pentru mai bine de douăzeci de ani. Cum se îmbină cariera jurnalistică cu cea literară?
– Experiența jurnalistică este foarte utilă, mai ales pentru proză. Am cunoscut de la vlădică până la opincă, toate categoriile de oameni: simpli, tineri, bătrâni. Pentru mine, fiecare om, e o descoperire. N-ai să găsești, în toată populația, doi oameni cu aceleași amprente digitale. N-ai să găsești doi oameni identici. Eu cred că jurnalismul este cel care m-a ajutat să am acest stil al meu mai sprințar. Nu mai știu cine-a spus că e bine să spui mai mult în cuvinte puține, decât mai puțin în cuvinte multe. Iar eu mă străduiesc să scriu cât mai mult în cuvinte puține. Stilul este mai concentrat, dacă vrei, mai jurnalistic. După aceea, la radio, unde se lucrează doar „cu vorba”, mi-am format dialogul. Asta mi-a folosit foarte mult și în proză, dar și în dramaturgie. Jurnalismul este, dacă vrei, o etapă spre proză; o ucenicie. Scrisul se-nvață, ca orice meserie.
– În încheiere, aș dori să aflu ce sfat ați oferi dumneavostră unui tânăr scriitor aflat la început de drum, care nu a publicat încă.
– Să persevereze. Înainte să fac Filologia, am făcut doi ani la Politehnică. Acolo aveam un profesor de chimie care ne spunea următoarea anecdotă: „Doi şoricei au căzut într-un vas cu lapte. Vasul era înalt, smălțuit, n-aveau cum să iasă. Au înotat ce-au înotat, iar unul dintre ei, resemnat, s-a dus la fund și s-a înecat. Celălalt a dat din lăbuțe până și-a pierdut cunoștința. Când s-a trezit, plutea pe-o bucățică de unt. Atât a bătut laptele, până l-a făcut unt.” Asta vreau să le zic și eu tinerilor scriitori: dați din lăbuțe pân-ajungeți pe-o bucățică de unt.
Andreea CHIUARU
Să ne trăiți!