Fragmentul din interviul-document care urmează este parte integrantă din volumul „O viaţă… Tudor Vişan-Miu în dialog cu Dinu Zamfirescu” apărut anul acesta la Editura Corint sub semnătura lui Tudor Vişan-Miu. Vă reamintim că Dinu Zamfirescu va lansa acest volum în cadrul simpozionului„Câmpina, secvenţe din realitate după 30 de ani de la căderea comunismului”, care va avea loc vineri, 13 decembrie, începând cu ora 17.00, la Vila Barbizon din Câmpina.
– În anul 1975, aţi părăsit definitiv lagărul comunist, pentru că atunci când aţi revenit acesta deja nu mai exista. Pe aeroport aţi fost întâmpinat de cunoscuţi… – … de cumnatul meu, Sandu Missirliu, de sora mea, de familia Damian, de Aurel Sergiu Marinescu. Era cam 17 iunie, era chiar o zi frumoasă, cum rar se întâmplă la Paris în iunie, în august e senin, în restul timpului alternează cu nori. Ne-au luat de la aeroport şi am plecat la sora mea acasă. Eram noi trei – eu, soţia şi fata mea, Ioana – şi pisica, fără de care nu s-a putut pleca din ţară. Ne-am instalat acolo. Sigur că nu te simţi bine, chiar la rude apropiate, să stai – nu erau pregătite camere speciale, noi eram trei. Noi stăteam într-o cameră, fata stătea în altă cameră. N-avea un apartament foarte mare. (…) N-a fost uşor, mai ales pentru soţia mea, i-a trebuit cam un an să se acomodeze. Nu ştia limba franceză. Fata mea, care avea 12 ani, luase lecţii de franceză în ţară. Eu ştiam cât de cât, mă descurcam. Zic eu că, pentru un om care vine în străinătate şi trebuie să se descurce, prima unealtă este cunoaşterea limbii, fără de care nu poţi să faci mare lucru. Cine ne-a ghidat, din punct de vedere administrativ, a fost Relu Marinescu – prietenul cu care am fost coleg şi la bacalaureat, şi la Facultatea la Drept, şi la Istorie – am fost exmatriculaţi împreună. El era de un an acolo şi ştia unde sunt magazine mai ieftine şi autorităţile la care trebuia să ne facem cunoscuţi. (…) Principala preocupare era casa, serviciul, şcoala. Fiind vară, era vacanţă. Exista – există şi acum – o instituţie care se cheamă L’Alliance française, unde se predau cursuri pentru nefrancezi, la diverse nivele de pregătire. Unul dintre primele lucruri a fost să le înscriu pe soţia şi fata mea să facă aceste cursuri, care erau zilnice. Era foarte greu să găsim casă, am stat la sora mea mult timp. Pe urmă, soacra ei, mama cumnatului, a plecat în concediu şi avea altă cameră; un timp am stat acolo. Pe urmă alţi prieteni plecau în concediu, am stat şi la ei, în altă parte a Parisului. (…) Preocuparea era întâi s-o înscriu pe fată la şcoală, pe urmă să ne găsim amândoi serviciu. Soţia trebuia să vorbească cât de cât franceză. Eu lucrasem în România în construcţii, fusesem normator, diriginte de şantier. Sistemul acolo era să cauţi în reviste de specialitate sau în ziare micile anunţuri. Parcurgeam aceste publicaţii şi le scriam. În total am scris cam vreo 450 de scrisori în care mi-am oferit serviciile. Am primit doar 200 de răspunsuri, în care mi se răspundea: „Este interesant curriculumul meu, dar nu corespunde exact dorinţelor lor” sau: „Avem nevoie de specialitatea asta”, dar undeva în ţările comuniste, sau în Rusia, sau în România, sau în Polonia. Nu-mi surâdea, bineînţeles. (…)
Am primit şi o scrisoare de la un rectorat al unei universităţi, Universitatea Créteil, care răspunsese la un anunţ care mi se păruse că e un serviciu de întreţinere pentru rectoratul respectiv. Zisesem: „E perfect pentru mine. Am o echipă – unde e ceva rupt, spart, aranjez”. Or, trebuia să mă prezint la un anumit loc, un liceu într-una din localităţile apropiate de Paris. Merg acolo, erau vreo două sute de persoane. Dar despre ce era vorba? Era un centru de recrutare pentru a crea aşa-zişi formatori pentru nişte cursuri care atunci se experimentau, pentru muncitorii în construcţie străini, foarte slab calificaţi. Când am văzut despre ce e vorba, am zis: „Eu n-am ce să caut aici. Să plec”. Dar mi-a fost ruşine de soţie, că am plecat şi nici n-am văzut bine despre ce e vorba. Stau. Am stat câteva ore acolo, mi-a venit rândul, am fost introdus într-o sală mai mare unde era o masă lungă cu vreo opt-nouă persoane în jurul mesei, la o depărtare de doi-trei metri de o masă unde stătea candidatul respectiv, pus oarecum într-o poziţie de inferioritate. Prima întrebare pe care mi-a pus-o această comisie: „Dumneata vii aici din pasiune?” „Nu. Pentru supravieţuire. Uitaţi ce e cu mine”. Le-am explicat de unde vin, ce am lucrat în construcţii. Mi-au pus câteva întrebări. Preşedintele comisiei îi spune secretarului care nota: „Pune-l, te rog, pe tabelul cu cei reţinuţi”, trebuia să facem un stagiu plătit de zece zile, cu 1 000 de franci – zic măcar să-i iau pe aceştia. „Dat fiind ce ne-ai spus, că ai lucrat atâta timp în construcţii, nu trebuie să mai treci prin comisia tehnică, să faci un test tehnic. Te anunţăm noi unde să vii, la stagiu”. (…)Au mers stagiile vreo doi ani, până când s-a renunţat la ele, pur şi simplu. În întreaga regiune pariziană existau cam 80 de persoane care lucrau în domeniile de formare continuă. Cum era finanţată? Întreprinderile de construcţie trebuiau să pună într-un fond 2% din fondurile lor de salarii, din care eram plătiţi noi, formatorii, şi materialele de construcţii. S-au sistat şi am rămas oarecum pe afară. Ministerul Învăţământului zice: „Să găsim ceva pentru oamenii aceştia”. La un moment dat, pe mine m-a chemat la rectorat – nu se terminaseră încă stagiile: „Dumneata îţi pierzi timpul cu chestiile astea? Dumneata ai o diplomă în drept, ai făcut 5 ani la Drept, deci ai masterat în drept, şi noi suntem înnebuniţi: căutăm profesor de dreptul construcţiilor, tu ai făcut dreptul şi ai lucrat în construcţii, iar tu îţi pierzi timpul acolo”. „Nu-mi pierd timpul, chiar îmi face plăcere”. „Nu, noi avem nevoie de oameni în învăţământul clasic”. (…) Am lucrat cam 19 ani în acest domeniu, în învăţământul propriu-zis, ca profesor în dreptul construcţiilor. Auxiliar, erau cursuri pentru secretarele de direcţie – în general sunt fete care devin mâna dreapta a şefului unităţii respective, care trebuie să ştie tot ce se întâmplă, şi viaţa directorului, şi relaţiile directorului, şi mersul hârtiilor, şi noţiuni de drept. Eu trebuia să predau toate treburile acestea acestei „anexe”, în afară de dreptul construcţiilor, unde aveam 6 specialităţi: trebuia să adaptezi la specializarea respectivă aceste noţiuni de drept. Am făcut asta în regiunea pariziană. Am lucrat pe lângă instituţii tehnice, era una la vreo 70 de kilometri de Paris, mergeam cu trenul, altele erau mai aproape: Melun, Meaux, Provins, Les Pavillons-sous-Bois. Am avut această activitate până când am ieşit la pensie, în 1995. (…)
– Partea profesională… – Exact. Eu am avut şi alte preocupări, pur politice, destul de ample. Cealaltă activitate am început-o imediat, contactându-l pe Radu Câmpeanu. El plecase cu doi ani mai înainte, prin aceeaşi reţea prin care am plecat şi eu, reţeaua Iacober, prin care au plecat şi fiul lui, şi fratele lui, Toma. Ajuns acolo, am luat legătura cu Câmpeanu şi cu alţi români preocupaţi de politică românească. Un prieten, Adrian Oprescu, care plecase înaintea mea, care avea legături cu o universitate americană, ne-a propus, lui Câmpeanu şi mie, să avem discuţii cu oamenii interesaţi de ce se întâmplă în ţările de est, să le explicăm acestor oameni care e situaţia – zdrobitoarea majoritate francezi, dar mai erau şi studenţi americani. Le-am prezentat realităţile din România. Am făcut la început această semi-activitate. Exilul românesc a evoluat destul de mult, erau oameni veniţi sau rămaşi acolo încă dinainte de august 1944, mai ales foşti diplomaţi – oameni care rupseseră practic contactul din România. Când a venit noul val de refugiaţi, cum am fost noi, în anii ’70, ne-am izbit de o uşoară neînţelegere cu unii dintre românii plecaţi mai demult: erau rupţi total de realităţile din România, nu puteau percepe realitatea din ţară şi nu puteau concepe ce se întâmplă acolo. De exemplu, unii îmi ziceau: „Aţi lucrat în România la o întreprindere de stat, deci aţi lucrat pentru comunişti”. „Dar alte întreprinderi nu există. Nu există întreprinderi private”. Şi erau destul de miraţi: „A, da? Nu există?” Nu erau suficient de informaţi. Comunicarea a fost tot timpul un handicap şi a rămas până în ziua de azi la români – nu ştiu la alţii, dar la români e constatată. Când activam politic era foarte grea comunicarea. Şi în ziua de azi e pe scară amplă în toate organismele, şi politice, şi nepolitice. Trebuie făcută diferenţa între exilaţi şi ceilalţi refugiaţi: exilatul s-a exilat din motive politice; majoritatea celorlalţi care s-au refugiat au făcut-o din motive economice. Aceşti oameni care s-au refugiat din motive economice îşi căutau un rost şi le repugna orice fel de preocupare politică, nu aveau această idee de a lupta împotriva regimului sau comunismului. Noi eram o mică minoritate cei care ne-am angrenat în această luptă, fiind animaţi încă din ţară de opoziţia faţă de comunism. Şi am rămas o minoritate şi în Occident – eram puţini, prea puţini, de unde şi lipsa unor mijloace financiare de a întreprinde câte ceva, de a scoate nişte publicaţii mai „făţoase”. (…) Scriam multe articole în presa română de exil, în special în BIRE, Lupta, Dialog. La Dialog practic făceam parte din redacţie – „redacţia de la Paris” cum spunea Solacolu, directorul publicaţiei. Dialog avea spaţiu mult, BIRE şi Lupta avea spaţii limitate, trebuia să fii concis. Este bine să fii concis, dar la Dialog puteai dezvolta mai multe idei. Solacolu îmi zicea: „Fă articolul cât îţi iese şi-l publicăm!” Colecţia Dialog există în ţară. (…) – În exil, liberalii au pus bazele unui Club de acţiune şi gândire liberală. – Da, dar asta a intervenit mai târziu. Radu Câmpeanu a luat iniţiativa, în 1977, de a înfiinţa Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, temă pe care o discutasem în ţară, împreună cu Radu Câmpeanu şi Costel Mareş, plimbându-ne prin oraş, înainte de plecarea lui Câmpeanu din ţară, în 1973. În discuţia asta în trei – ţin minte că treceam chiar prin faţa Ateneului Român – a venit această idee, spontan: ar fi cazul să facem o asociaţie a foştilor deţinuţi politici. Evident că în ţară nu se putea face asta. (…) Primul preşedinte a fost Constantin Cesianu, pe urmă Radu Câmpeanu, vicepreşedinte era Ileana Ghica, eu eram secretar general, trezorier era Liviu Nicola. Dintre oamenii care au ocupat o funcţie în ţară erau Nicolae Penescu, Victor Cădere, care fusese ambasador în mai multe ţări. Preşedintele de onoare era Oni Brătianu, fiul lui Dinu Brătianu, care era în Bucureşti. Scoteam şi un „buletin”, „Curier”, pe care-l făceam eu: băteam la maşină nişte texte pe care le asamblam capsate şi făceam fotocopii după ele – buletine destinate membrilor asociaţiei. Apărea cam o dată pe lună, nu ştiu dacă se mai găseşte, dar e adevărat că îl trimiteam la Biblioteca Naţională din Franţa şi la o bibliotecă română din Freiburg. (…) Securitatea era iritată de existenţa acestei asociaţii, pe care căutau s-o destrame, dar cumva ea a murit oarecum de la sine, în finalul exilului, fiindcă noi, membrii ei, eram prinşi cu altele în paralel. Fiecare dintre noi lucra, trebuia să ne asigurăm existenţa. Nici Radu Câmpeanu nu s-a mai implicat prea mult, şi eu eram prins în multe alte acţiuni – eram profesor, corespondent al BBC-ului la Paris, Secţia română şi apăreau pe parcurs tot felul de alte chestiuni din România, noi trebuia să răspundem la ele. A fost prima asociaţie pentru drepturile foştilor deţinuţi politici, documentele există: a apărut o carte pe tema asta, editată de Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, elaborată de o cercetătoare de la institut, unde sunt publicate documentele. Cred că există undeva înregistrată la Paris, conform legii 1901 a asociaţiilor şi fundaţiilor, nu ştiu dacă n-a fost radiată din oficiu. (…) Când au început manifestaţiile cu Goma, Korne a avut ideea să tipărească cărţi poştale, roşii, cu România, lagărele respective, iar pe spate se cerea oamenilor să-i scrie lui Ceauşescu pe aceste cărţi poştale şi să le trimită. Korne a editat câteva mii de cărţi poştale, pe care noi, în timpul manifestaţiilor în care mergeam pe străzi, de la Piaţa Trocadero către ambasada română, distribuiam aceste hărţi cu gulagul românesc – ceea ce a avut impact. Finalmente, i-a dat drumul lui Goma, care a venit la Paris. Atunci l-am cunoscut şi eu pe Paul Goma. Eram la Radu Câmpeanu acasă când a venit Paul Goma împreună cu Maria Brătianu. Ţin minte foarte bine când a venit Goma, care avea un limbaj destul de liber: „Când s-a făcut invazia Cehoslovaciei, în ’68, am fost un bou şi m-am înscris în partid! Pe urmă mi-am dat seama!” Sosit la Paris, imediat s-a înscris în Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului din România (LDHR), participa la toate întrunirile şi acţiunile ligii. (…) – În mai 1980 a avut loc a doua vizită a lui Ceauşescu în Franţa. Într-un text din acel an, dumneavoastră atrageţi atenţia asupra faptului că aţi răspândit manifeste cu ocazia respectivă, deşi toată securitatea asigurată vizitatorului din România nu v-a fost favorabilă. – Ceauşescu a venit. Sigur că noi am pregătit tot felul de manifestaţii ostile, la fel cum am făcut şi când a venit Brejnev, în iunie 1977. În mai ’80 eram deja mai bine structuraţi, s-au făcut o serie întreagă de manifestări cu mai multe instituţii româneşti, unde foarte activă a fost Marie-France Ionescu, fiica lui Eugen Ionescu, care făcea parte din Liga pentru Apărea Drepturilor Omului din România. Şi arhitectul Ştefan Gane, care conducea Asociaţia pentru Protecţia Monumentelor şi a Siturilor Istorice din România, Doru Novacovici şi Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România. A fost o manifestaţie mare la Piaţa Trocadero, unde a participat fiecare dintre asociaţii, nu numai româneşti, dar şi din celelalte ţări comunizate sau sub dominaţie comunistă. Când a venit Ceauşescu, Liga pentru Apărea Drepturilor Omului din România, care era poate cea mai activă din aceste organizaţii, a aluat iniţiativa unei manifestaţii în faţa ambasadei unde venea Ceauşescu, care nu a fost permisă. Era o pază extrem de mare din partea poliţiei franceze, care ne cam împiedica să ne desfăşurăm. Noi am încercat să facem ceva: era poliţia masată la ambasada română şi, finalmente, am fost trei persoane care am împărţit manifeste, care ne fofilam de poliţie – eram Mihnea Berindei, Adrian Niculescu şi cu mine, care ne feream de poliţie şi dădeam manifeste oamenilor care treceau prin cartier. N-am păţit nimic cu acea ocazie. Cu altă ocazie am fost ridicaţi de poliţie, fiindcă au fost numeroase manifestaţii împotriva regimului pe diverse teme, în faţa ambasadei, unde erau mai mulţi poliţişti decât manifestanţi. (…) Ceauşescu a mai venit o dată, vara. Am plecat în concediu. M-au căutat poliţiştii de la Renseignements généraux, nu m-au găsit acasă. L-au găsit, în schimb, pe Radu Câmpeanu, care a trebuit să se prezinte, în fiecare zi, la o anumită oră, la o secţie de poliţie, şi să anunţe dacă pleca undeva. A fost ţinut sub supraveghere atentă cât a stat Ceauşescu în Franţa. Altă dată – nu eram încă în Franţa –, tot la o vizită a lui Ceauşescu, o serie de români cunoscuţi ca ostili regimului au fost duşi pe insula Corsica, pe banii francezilor. I-am zis lui Câmpeanu: „Păcat că nu eram aici atunci, vedeam Corsica pe gratis!” În noiembrie 1983 a avut loc la Paris o evocare a lui Gheorghe Brătianu cu participarea comunităţii academice franceze şi româneşti. – Ce colaborare aţi avut cu posturile de radio? Am mai avut contacte cu Europa Liberă şi BBC, în urma unor articole pe care le-am scris în cea mai longevivă publicaţie a românilor din exil, BIRE, condusă de René Thèo. Scriam şi eu la acest BIRE. Tot prin BIRE publicam Ghidul refugiatului, pe care l-am întocmit. Colaboram cu Radio Univers, pornind de la o legătură a lui Doru Novacovici, care avea o relaţie cu iranienii loiali fiului şahului Iranului şi care creaseră acest post ce emitea în diverse limbi: iraniană, arabă etc. Nu ştiu cum, Doru Novacovici s-a întâlnit cu ei şi le-a propus să facă o emisiune şi în limba română. Doru Novacovici avea multe relaţii, de pildă cu regele Albaniei în exil, Leka I. Prin el l-am şi cunoscut – o să revin, e o întâmplare destul de amuzantă, el se ocupa cu trafic de arme. Revin la Radio Univers: unul dintre noi, Liviu Nicola, fusese ziarist în ţară şi ştia mai bine decât noi de-ale presei. Liviu a cumpărat o masă de mixaj. Aveam o oră pe săptămână în limba franceză, editorialul săptămânii îl făcea Radu Câmpeanu. Eu m-am adresat la Europa Liberă, spunându-le despre ce este vorba ca să ne trimită ştiri despre România – nu aveam nevoie şi de comentariile asupra ştirilor. (…) Pe urmă dădeam ştiri despre situaţia din România, în limba franceză. Aveam crainice nişte studente, printre care era şi fata mea, care vorbea foarte bine franceză. Noi mai vorbeam şi cu accent. Ştirile le dădeau aceste fete, Irina Bossy era una dintre ele, ea era chiar animatoarea unor mese rotunde pe care le făceam cu români din diverse orizonturi politice – era foarte pricepută în treaba asta. Făceam aceste emisiuni ca, după un timp, iranienii să spună: „E cerută emisiunea, vă mai dăm o oră şi în limba română, cer românii din regiunea pariziană”. Pe capul meu şi al lui Liviu Nicola a căzut treaba asta, Radu Câmpeanu făcea doar editorialul în limba franceză. Le înregistram pe casete şi le dădeam la postul de radio. Am întocmit Ghidul refugiatului politic român în Franţa, un îndrumar pentru un om care vine prima dată în Franţa: cum se intră în ţară, ce formalităţi trebuie îndeplinite, cum îşi pot găsi românii refugiaţi un serviciu, cum pot găsi mâncare mai ieftin. Dădeam pe post fragmente din acest ghid, pe care l-am multiplicat şi l-am dat în trei locuri: la biserica ortodoxă românească, la cea greco-catolică din Paris şi la Oficiului Francez al Refugiaţilor – secţia românească – cu care m-am consultat înainte să-l fac. Le-am dat şi lor multe exemplare. Mihai Korne ne-a ajutat cu multiplicări, având mijloacele necesare, o publicaţie şi o întreprindere. În 1983, postul a fost închis, la cererea Ministerului Afacerilor Externe francez, în urma presiunilor ambasadelor iraniene, române şi sovietice. (…) – În 1989 aţi fost printre semnatarii „Declaraţiei de la Budapesta”, care este un text cu semnatari români şi maghiari, în primul rând anticomunist – cred că sunteţi de acord cu această calificare. – Absolut. – Aţi făcut parte dintr-o delegaţie, împreună cu Ariadna Combes şi cu doctorul Ion Vianu, care a prezentat „Declaraţia de la Budapesta” regelui Mihai, fiind primiţi într-o audienţă la reşedinţa sa de la Versoix. – Iniţiativa audienţei am luat-o eu, pentru că credeam că este normal ca regele să cunoască direct de la autori de această iniţiativă şi tot contextul în care a apărut această declaraţie, decât să o afle din presă. Aşa că am cerut o audienţă. Am considerat că noi trei putem să-i explicăm regelui suficient de bine toată chestiunea. Explicaţia a fost foarte simplă, el a acceptat-o imediat şi a privit iniţiativa foarte pozitiv, spunând „ne-am tot tăiat între noi de câteva secole, e timpul să punem capăt, pentru că rolul nostru este de a ne afla ambele popoare într-o Europă unită”. (…)
În 22 decembrie am fost invitat de un ziar italian, cred că il Giornale, să vin la Milano să avem o discuţie împreună cu un alt român stabilit în Italia, Camilian Demetrescu, pictor, un om deosebit, ca să ţinem o conferinţă de presă, pe urmă să participăm la o manifestaţie, seara, într-o piaţă din Milano – era decembrie, dar nu era frig în Italia, era chiar plăcut. Dimineaţa, la prima oră, am fost convocat la studiourile din Paris ale Europei Libere, la secţia poloneză, ca să spun ceva despre ce se întâmpla în România, în limba franceză. După aceea am fost la aeroport. Am ajuns la Milano pe la ora 12.00. Acolo mă aşteptau cei de la ziar. M-au dus la sediul lor şi tocmai discutam, şi cu Camilian Demetrescu, pe care-l mai văzusem când am mai fost în Italia, şi cu cei de acolo. Cât discutam vine un tânăr şi ne zice: „A picat Ceauşescu!” Era un televizor în cameră şi, cum a dat drumul, prima imagine era cu Mircea Dinescu fluturând un steag găurit. Arăta elicopterul cu care fugiseră Ceauşeştii de pe acoperişul Comitetului Central. Aceasta a fost prima imagine pe care am avut-o asupra revoluţiei. Camilian Demetrescu zice: „Ce să mai spun la conferinţa de presă?” Zic: „Eu merg. S-au schimbat nişte date, atât”. (…)Seara am ajuns la Paris, într-un zbor de noapte, iar a doua zi trebuia să merg la curs. În perioada aceea, câteva fete din învăţământul superior tehnic mi-au spus: „Să ştiţi că v-am înregistrat apariţiile la televizor, sunt pe casetă!” Pe urmă a urmat, pentru mine, o „săptămână a patimilor”. Mergeam dimineaţa să-mi fac cursuri, după-amiaza eram convocat la un post de televiziune, France 3, în fiecare seară, la jurnalul de ora 7.00. Eram al treilea prezentator; mai era o fată şi un băiat. Eu trebuia să comentez ce era cu România. Noi stăteam la o masă; erau nişte ecrane mici în faţa noastră, pe care se derulau ştirile. Eram acolo, în una din aceste zile, în 25 decembrie, când s-a arătat execuţia Ceauşeştilor. Prezentatorul principal anunţă: „Uitaţi – ni se transmite acum că soţii Ceauşescu au fost executaţi! Domnule Zamfirescu, cum comentaţi?” Primul meu comentariu a fost: „Cred că e o mare greşeală comisă de cei care au luat puterea în România, pentru că oamenii aceştia aveau multe de spus”. (…) Continui să spun că a fost o revoluţie – a fost revoluţionat sistemul, a fost răsturnat partidul comunist, după aceea au apărut o mie de partide, presa liberă etc. A fost un fenomen revoluţionar, că după aceea a fost confiscat e altceva! Asupra desfăşurărilor sunt multe de spus… Eu am venit în ţară în 29 decembrie 1989, prima dată după ce plecasem din ’75. (…) (va urma)
– În anul 1975, aţi părăsit definitiv lagărul comunist, pentru că atunci când aţi revenit acesta deja nu mai exista. Pe aeroport aţi fost întâmpinat de cunoscuţi…
– … de cumnatul meu, Sandu Missirliu, de sora mea, de familia Damian, de Aurel Sergiu Marinescu. Era cam 17 iunie, era chiar o zi frumoasă, cum rar se întâmplă la Paris în iunie, în august e senin, în restul timpului alternează cu nori. Ne-au luat de la aeroport şi am plecat la sora mea acasă. Eram noi trei – eu, soţia şi fata mea, Ioana – şi pisica, fără de care nu s-a putut pleca din ţară. Ne-am instalat acolo. Sigur că nu te simţi bine, chiar la rude apropiate, să stai – nu erau pregătite camere speciale, noi eram trei. Noi stăteam într-o cameră, fata stătea în altă cameră. N-avea un apartament foarte mare. (…) N-a fost uşor, mai ales pentru soţia mea, i-a trebuit cam un an să se acomodeze. Nu ştia limba franceză. Fata mea, care avea 12 ani, luase lecţii de franceză în ţară. Eu ştiam cât de cât, mă descurcam. Zic eu că, pentru un om care vine în străinătate şi trebuie să se descurce, prima unealtă este cunoaşterea limbii, fără de care nu poţi să faci mare lucru. Cine ne-a ghidat, din punct de vedere administrativ, a fost Relu Marinescu – prietenul cu care am fost coleg şi la bacalaureat, şi la Facultatea la Drept, şi la Istorie – am fost exmatriculaţi împreună. El era de un an acolo şi ştia unde sunt magazine mai ieftine şi autorităţile la care trebuia să ne facem cunoscuţi. (…) Principala preocupare era casa, serviciul, şcoala. Fiind vară, era vacanţă. Exista – există şi acum – o instituţie care se cheamă L’Alliance française, unde se predau cursuri pentru nefrancezi, la diverse nivele de pregătire. Unul dintre primele lucruri a fost să le înscriu pe soţia şi fata mea să facă aceste cursuri, care erau zilnice. Era foarte greu să găsim casă, am stat la sora mea mult timp. Pe urmă, soacra ei, mama cumnatului, a plecat în concediu şi avea altă cameră; un timp am stat acolo. Pe urmă alţi prieteni plecau în concediu, am stat şi la ei, în altă parte a Parisului. (…) Preocuparea era întâi s-o înscriu pe fată la şcoală, pe urmă să ne găsim amândoi serviciu. Soţia trebuia să vorbească cât de cât franceză. Eu lucrasem în România în construcţii, fusesem normator, diriginte de şantier. Sistemul acolo era să cauţi în reviste de specialitate sau în ziare micile anunţuri. Parcurgeam aceste publicaţii şi le scriam. În total am scris cam vreo 450 de scrisori în care mi-am oferit serviciile. Am primit doar 200 de răspunsuri, în care mi se răspundea: „Este interesant curriculumul meu, dar nu corespunde exact dorinţelor lor” sau: „Avem nevoie de specialitatea asta”, dar undeva în ţările comuniste, sau în Rusia, sau în România, sau în Polonia. Nu-mi surâdea, bineînţeles. (…)
Am primit şi o scrisoare de la un rectorat al unei universităţi, Universitatea Créteil, care răspunsese la un anunţ care mi se păruse că e un serviciu de întreţinere pentru rectoratul respectiv. Zisesem: „E perfect pentru mine. Am o echipă – unde e ceva rupt, spart, aranjez”. Or, trebuia să mă prezint la un anumit loc, un liceu într-una din localităţile apropiate de Paris. Merg acolo, erau vreo două sute de persoane. Dar despre ce era vorba? Era un centru de recrutare pentru a crea aşa-zişi formatori pentru nişte cursuri care atunci se experimentau, pentru muncitorii în construcţie străini, foarte slab calificaţi.
Când am văzut despre ce e vorba, am zis: „Eu n-am ce să caut aici. Să plec”. Dar mi-a fost ruşine de soţie, că am plecat şi nici n-am văzut bine despre ce e vorba. Stau. Am stat câteva ore acolo, mi-a venit rândul, am fost introdus într-o sală mai mare unde era o masă lungă cu vreo opt-nouă persoane în jurul mesei, la o depărtare de doi-trei metri de o masă unde stătea candidatul respectiv, pus oarecum într-o poziţie de inferioritate.
Prima întrebare pe care mi-a pus-o această comisie: „Dumneata vii aici din pasiune?” „Nu. Pentru supravieţuire. Uitaţi ce e cu mine”. Le-am explicat de unde vin, ce am lucrat în construcţii. Mi-au pus câteva întrebări. Preşedintele comisiei îi spune secretarului care nota: „Pune-l, te rog, pe tabelul cu cei reţinuţi”, trebuia să facem un stagiu plătit de zece zile, cu 1 000 de franci – zic măcar să-i iau pe aceştia. „Dat fiind ce ne-ai spus, că ai lucrat atâta timp în construcţii, nu trebuie să mai treci prin comisia tehnică, să faci un test tehnic. Te anunţăm noi unde să vii, la stagiu”. (…)Au mers stagiile vreo doi ani, până când s-a renunţat la ele, pur şi simplu. În întreaga regiune pariziană existau cam 80 de persoane care lucrau în domeniile de formare continuă. Cum era finanţată? Întreprinderile de construcţie trebuiau să pună într-un fond 2% din fondurile lor de salarii, din care eram plătiţi noi, formatorii, şi materialele de construcţii. S-au sistat şi am rămas oarecum pe afară. Ministerul Învăţământului zice: „Să găsim ceva pentru oamenii aceştia”.
La un moment dat, pe mine m-a chemat la rectorat – nu se terminaseră încă stagiile: „Dumneata îţi pierzi timpul cu chestiile astea? Dumneata ai o diplomă în drept, ai făcut 5 ani la Drept, deci ai masterat în drept, şi noi suntem înnebuniţi: căutăm profesor de dreptul construcţiilor, tu ai făcut dreptul şi ai lucrat în construcţii, iar tu îţi pierzi timpul acolo”. „Nu-mi pierd timpul, chiar îmi face plăcere”. „Nu, noi avem nevoie de oameni în învăţământul clasic”. (…) Am lucrat cam 19 ani în acest domeniu, în învăţământul propriu-zis, ca profesor în dreptul construcţiilor. Auxiliar, erau cursuri pentru secretarele de direcţie – în general sunt fete care devin mâna dreapta a şefului unităţii respective, care trebuie să ştie tot ce se întâmplă, şi viaţa directorului, şi relaţiile directorului, şi mersul hârtiilor, şi noţiuni de drept. Eu trebuia să predau toate treburile acestea acestei „anexe”, în afară de dreptul construcţiilor, unde aveam 6 specialităţi: trebuia să adaptezi la specializarea respectivă aceste noţiuni de drept. Am făcut asta în regiunea pariziană. Am lucrat pe lângă instituţii tehnice, era una la vreo 70 de kilometri de Paris, mergeam cu trenul, altele erau mai aproape: Melun, Meaux, Provins, Les Pavillons-sous-Bois.
Am avut această activitate până când am ieşit la pensie, în 1995. (…)
– Partea profesională…
– Exact. Eu am avut şi alte preocupări, pur politice, destul de ample. Cealaltă activitate am început-o imediat, contactându-l pe Radu Câmpeanu. El plecase cu doi ani mai înainte, prin aceeaşi reţea prin care am plecat şi eu, reţeaua Iacober, prin care au plecat şi fiul lui, şi fratele lui, Toma. Ajuns acolo, am luat legătura cu Câmpeanu şi cu alţi români preocupaţi de politică românească. Un prieten, Adrian Oprescu, care plecase înaintea mea, care avea legături cu o universitate americană, ne-a propus, lui Câmpeanu şi mie, să avem discuţii cu oamenii interesaţi de ce se întâmplă în ţările de est, să le explicăm acestor oameni care e situaţia – zdrobitoarea majoritate francezi, dar mai erau şi studenţi americani. Le-am prezentat realităţile din România. Am făcut la început această semi-activitate.
Exilul românesc a evoluat destul de mult, erau oameni veniţi sau rămaşi acolo încă dinainte de august 1944, mai ales foşti diplomaţi – oameni care rupseseră practic contactul din România. Când a venit noul val de refugiaţi, cum am fost noi, în anii ’70, ne-am izbit de o uşoară neînţelegere cu unii dintre românii plecaţi mai demult: erau rupţi total de realităţile din România, nu puteau percepe realitatea din ţară şi nu puteau concepe ce se întâmplă acolo.
De exemplu, unii îmi ziceau: „Aţi lucrat în România la o întreprindere de stat, deci aţi lucrat pentru comunişti”. „Dar alte întreprinderi nu există. Nu există întreprinderi private”. Şi erau destul de miraţi: „A, da? Nu există?” Nu erau suficient de informaţi. Comunicarea a fost tot timpul un handicap şi a rămas până în ziua de azi la români – nu ştiu la alţii, dar la români e constatată. Când activam politic era foarte grea comunicarea. Şi în ziua de azi e pe scară amplă în toate organismele, şi politice, şi nepolitice.
Trebuie făcută diferenţa între exilaţi şi ceilalţi refugiaţi: exilatul s-a exilat din motive politice; majoritatea celorlalţi care s-au refugiat au făcut-o din motive economice. Aceşti oameni care s-au refugiat din motive economice îşi căutau un rost şi le repugna orice fel de preocupare politică, nu aveau această idee de a lupta împotriva regimului sau comunismului.
Noi eram o mică minoritate cei care ne-am angrenat în această luptă, fiind animaţi încă din ţară de opoziţia faţă de comunism. Şi am rămas o minoritate şi în Occident – eram puţini, prea puţini, de unde şi lipsa unor mijloace financiare de a întreprinde câte ceva, de a scoate nişte publicaţii mai „făţoase”. (…)
Scriam multe articole în presa română de exil, în special în BIRE, Lupta, Dialog. La Dialog practic făceam parte din redacţie – „redacţia de la Paris” cum spunea Solacolu, directorul publicaţiei. Dialog avea spaţiu mult, BIRE şi Lupta avea spaţii limitate, trebuia să fii concis. Este bine să fii concis, dar la Dialog puteai dezvolta mai multe idei. Solacolu îmi zicea: „Fă articolul cât îţi iese şi-l publicăm!” Colecţia Dialog există în ţară. (…)
– În exil, liberalii au pus bazele unui Club de acţiune şi gândire liberală.
– Da, dar asta a intervenit mai târziu. Radu Câmpeanu a luat iniţiativa, în 1977, de a înfiinţa Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, temă pe care o discutasem în ţară, împreună cu Radu Câmpeanu şi Costel Mareş, plimbându-ne prin oraş, înainte de plecarea lui Câmpeanu din ţară, în 1973. În discuţia asta în trei – ţin minte că treceam chiar prin faţa Ateneului Român – a venit această idee, spontan: ar fi cazul să facem o asociaţie a foştilor deţinuţi politici. Evident că în ţară nu se putea face asta. (…) Primul preşedinte a fost Constantin Cesianu, pe urmă Radu Câmpeanu, vicepreşedinte era Ileana Ghica, eu eram secretar general, trezorier era Liviu Nicola. Dintre oamenii care au ocupat o funcţie în ţară erau Nicolae Penescu, Victor Cădere, care fusese ambasador în mai multe ţări. Preşedintele de onoare era Oni Brătianu, fiul lui Dinu Brătianu, care era în Bucureşti. Scoteam şi un „buletin”, „Curier”, pe care-l făceam eu: băteam la maşină nişte texte pe care le asamblam capsate şi făceam fotocopii după ele – buletine destinate membrilor asociaţiei. Apărea cam o dată pe lună, nu ştiu dacă se mai găseşte, dar e adevărat că îl trimiteam la Biblioteca Naţională din Franţa şi la o bibliotecă română din Freiburg. (…) Securitatea era iritată de existenţa acestei asociaţii, pe care căutau s-o destrame, dar cumva ea a murit oarecum de la sine, în finalul exilului, fiindcă noi, membrii ei, eram prinşi cu altele în paralel. Fiecare dintre noi lucra, trebuia să ne asigurăm existenţa. Nici Radu Câmpeanu nu s-a mai implicat prea mult, şi eu eram prins în multe alte acţiuni – eram profesor, corespondent al BBC-ului la Paris, Secţia română şi apăreau pe parcurs tot felul de alte chestiuni din România, noi trebuia să răspundem la ele. A fost prima asociaţie pentru drepturile foştilor deţinuţi politici, documentele există: a apărut o carte pe tema asta, editată de Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, elaborată de o cercetătoare de la institut, unde sunt publicate documentele. Cred că există undeva înregistrată la Paris, conform legii 1901 a asociaţiilor şi fundaţiilor, nu ştiu dacă n-a fost radiată din oficiu. (…)
Când au început manifestaţiile cu Goma, Korne a avut ideea să tipărească cărţi poştale, roşii, cu România, lagărele respective, iar pe spate se cerea oamenilor să-i scrie lui Ceauşescu pe aceste cărţi poştale şi să le trimită. Korne a editat câteva mii de cărţi poştale, pe care noi, în timpul manifestaţiilor în care mergeam pe străzi, de la Piaţa Trocadero către ambasada română, distribuiam aceste hărţi cu gulagul românesc – ceea ce a avut impact. Finalmente, i-a dat drumul lui Goma, care a venit la Paris.
Atunci l-am cunoscut şi eu pe Paul Goma. Eram la Radu Câmpeanu acasă când a venit Paul Goma împreună cu Maria Brătianu. Ţin minte foarte bine când a venit Goma, care avea un limbaj destul de liber: „Când s-a făcut invazia Cehoslovaciei, în ’68, am fost un bou şi m-am înscris în partid! Pe urmă mi-am dat seama!” Sosit la Paris, imediat s-a înscris în Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului din România (LDHR), participa la toate întrunirile şi acţiunile ligii. (…)
– În mai 1980 a avut loc a doua vizită a lui Ceauşescu în Franţa. Într-un text din acel an, dumneavoastră atrageţi atenţia asupra faptului că aţi răspândit manifeste cu ocazia respectivă, deşi toată securitatea asigurată vizitatorului din România nu v-a fost favorabilă.
– Ceauşescu a venit. Sigur că noi am pregătit tot felul de manifestaţii ostile, la fel cum am făcut şi când a venit Brejnev, în iunie 1977. În mai ’80 eram deja mai bine structuraţi, s-au făcut o serie întreagă de manifestări cu mai multe instituţii româneşti, unde foarte activă a fost Marie-France Ionescu, fiica lui Eugen Ionescu, care făcea parte din Liga pentru Apărea Drepturilor Omului din România. Şi arhitectul Ştefan Gane, care conducea Asociaţia pentru Protecţia Monumentelor şi a Siturilor Istorice din România, Doru Novacovici şi Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România.
A fost o manifestaţie mare la Piaţa Trocadero, unde a participat fiecare dintre asociaţii, nu numai româneşti, dar şi din celelalte ţări comunizate sau sub dominaţie comunistă. Când a venit Ceauşescu, Liga pentru Apărea Drepturilor Omului din România, care era poate cea mai activă din aceste organizaţii, a aluat iniţiativa unei manifestaţii în faţa ambasadei unde venea Ceauşescu, care nu a fost permisă. Era o pază extrem de mare din partea poliţiei franceze, care ne cam împiedica să ne desfăşurăm.
Noi am încercat să facem ceva: era poliţia masată la ambasada română şi, finalmente, am fost trei persoane care am împărţit manifeste, care ne fofilam de poliţie – eram Mihnea Berindei, Adrian Niculescu şi cu mine, care ne feream de poliţie şi dădeam manifeste oamenilor care treceau prin cartier. N-am păţit nimic cu acea ocazie. Cu altă ocazie am fost ridicaţi de poliţie, fiindcă au fost numeroase manifestaţii împotriva regimului pe diverse teme, în faţa ambasadei, unde erau mai mulţi poliţişti decât manifestanţi. (…) Ceauşescu a mai venit o dată, vara. Am plecat în concediu. M-au căutat poliţiştii de la Renseignements généraux, nu m-au găsit acasă. L-au găsit, în schimb, pe Radu Câmpeanu, care a trebuit să se prezinte, în fiecare zi, la o anumită oră, la o secţie de poliţie, şi să anunţe dacă pleca undeva. A fost ţinut sub supraveghere atentă cât a stat Ceauşescu în Franţa. Altă dată – nu eram încă în Franţa –, tot la o vizită a lui Ceauşescu, o serie de români cunoscuţi ca ostili regimului au fost duşi pe insula Corsica, pe banii francezilor. I-am zis lui Câmpeanu: „Păcat că nu eram aici atunci, vedeam Corsica pe gratis!”
În noiembrie 1983 a avut loc la Paris o evocare a lui Gheorghe Brătianu cu participarea comunităţii academice franceze şi româneşti.
– Ce colaborare aţi avut cu posturile de radio?
Am mai avut contacte cu Europa Liberă şi BBC, în urma unor articole pe care le-am scris în cea mai longevivă publicaţie a românilor din exil, BIRE, condusă de René Thèo. Scriam şi eu la acest BIRE. Tot prin BIRE publicam Ghidul refugiatului, pe care l-am întocmit.
Colaboram cu Radio Univers, pornind de la o legătură a lui Doru Novacovici, care avea o relaţie cu iranienii loiali fiului şahului Iranului şi care creaseră acest post ce emitea în diverse limbi: iraniană, arabă etc. Nu ştiu cum, Doru Novacovici s-a întâlnit cu ei şi le-a propus să facă o emisiune şi în limba română. Doru Novacovici avea multe relaţii, de pildă cu regele Albaniei în exil, Leka I. Prin el l-am şi cunoscut – o să revin, e o întâmplare destul de amuzantă, el se ocupa cu trafic de arme.
Revin la Radio Univers: unul dintre noi, Liviu Nicola, fusese ziarist în ţară şi ştia mai bine decât noi de-ale presei. Liviu a cumpărat o masă de mixaj. Aveam o oră pe săptămână în limba franceză, editorialul săptămânii îl făcea Radu Câmpeanu. Eu m-am adresat la Europa Liberă, spunându-le despre ce este vorba ca să ne trimită ştiri despre România – nu aveam nevoie şi de comentariile asupra ştirilor. (…)
Pe urmă dădeam ştiri despre situaţia din România, în limba franceză. Aveam crainice nişte studente, printre care era şi fata mea, care vorbea foarte bine franceză. Noi mai vorbeam şi cu accent. Ştirile le dădeau aceste fete, Irina Bossy era una dintre ele, ea era chiar animatoarea unor mese rotunde pe care le făceam cu români din diverse orizonturi politice – era foarte pricepută în treaba asta. Făceam aceste emisiuni ca, după un timp, iranienii să spună: „E cerută emisiunea, vă mai dăm o oră şi în limba română, cer românii din regiunea pariziană”. Pe capul meu şi al lui Liviu Nicola a căzut treaba asta, Radu Câmpeanu făcea doar editorialul în limba franceză. Le înregistram pe casete şi le dădeam la postul de radio.
Am întocmit Ghidul refugiatului politic român în Franţa, un îndrumar pentru un om care vine prima dată în Franţa: cum se intră în ţară, ce formalităţi trebuie îndeplinite, cum îşi pot găsi românii refugiaţi un serviciu, cum pot găsi mâncare mai ieftin. Dădeam pe post fragmente din acest ghid, pe care l-am multiplicat şi l-am dat în trei locuri: la biserica ortodoxă românească, la cea greco-catolică din Paris şi la Oficiului Francez al Refugiaţilor – secţia românească – cu care m-am consultat înainte să-l fac. Le-am dat şi lor multe exemplare. Mihai Korne ne-a ajutat cu multiplicări, având mijloacele necesare, o publicaţie şi o întreprindere.
În 1983, postul a fost închis, la cererea Ministerului Afacerilor Externe francez, în urma presiunilor ambasadelor iraniene, române şi sovietice. (…)
– În 1989 aţi fost printre semnatarii „Declaraţiei de la Budapesta”, care este un text cu semnatari români şi maghiari, în primul rând anticomunist – cred că sunteţi de acord cu această calificare.
– Absolut.
– Aţi făcut parte dintr-o delegaţie, împreună cu Ariadna Combes şi cu doctorul Ion Vianu, care a prezentat „Declaraţia de la Budapesta” regelui Mihai, fiind primiţi într-o audienţă la reşedinţa sa de la Versoix.
– Iniţiativa audienţei am luat-o eu, pentru că credeam că este normal ca regele să cunoască direct de la autori de această iniţiativă şi tot contextul în care a apărut această declaraţie, decât să o afle din presă. Aşa că am cerut o audienţă. Am considerat că noi trei putem să-i explicăm regelui suficient de bine toată chestiunea. Explicaţia a fost foarte simplă, el a acceptat-o imediat şi a privit iniţiativa foarte pozitiv, spunând „ne-am tot tăiat între noi de câteva secole, e timpul să punem capăt, pentru că rolul nostru este de a ne afla ambele popoare într-o Europă unită”. (…)
În 22 decembrie am fost invitat de un ziar italian, cred că il Giornale, să vin la Milano să avem o discuţie împreună cu un alt român stabilit în Italia, Camilian Demetrescu, pictor, un om deosebit, ca să ţinem o conferinţă de presă, pe urmă să participăm la o manifestaţie, seara, într-o piaţă din Milano – era decembrie, dar nu era frig în Italia, era chiar plăcut. Dimineaţa, la prima oră, am fost convocat la studiourile din Paris ale Europei Libere, la secţia poloneză, ca să spun ceva despre ce se întâmpla în România, în limba franceză. După aceea am fost la aeroport.
Am ajuns la Milano pe la ora 12.00. Acolo mă aşteptau cei de la ziar. M-au dus la sediul lor şi tocmai discutam, şi cu Camilian Demetrescu, pe care-l mai văzusem când am mai fost în Italia, şi cu cei de acolo. Cât discutam vine un tânăr şi ne zice: „A picat Ceauşescu!” Era un televizor în cameră şi, cum a dat drumul, prima imagine era cu Mircea Dinescu fluturând un steag găurit. Arăta elicopterul cu care fugiseră Ceauşeştii de pe acoperişul Comitetului Central. Aceasta a fost prima imagine pe care am avut-o asupra revoluţiei. Camilian Demetrescu zice: „Ce să mai spun la conferinţa de presă?” Zic: „Eu merg. S-au schimbat nişte date, atât”. (…)Seara am ajuns la Paris, într-un zbor de noapte, iar a doua zi trebuia să merg la curs. În perioada aceea, câteva fete din învăţământul superior tehnic mi-au spus: „Să ştiţi că v-am înregistrat apariţiile la televizor, sunt pe casetă!” Pe urmă a urmat, pentru mine, o „săptămână a patimilor”. Mergeam dimineaţa să-mi fac cursuri, după-amiaza eram convocat la un post de televiziune, France 3, în fiecare seară, la jurnalul de ora 7.00. Eram al treilea prezentator; mai era o fată şi un băiat. Eu trebuia să comentez ce era cu România.
Noi stăteam la o masă; erau nişte ecrane mici în faţa noastră, pe care se derulau ştirile. Eram acolo, în una din aceste zile, în 25 decembrie, când s-a arătat execuţia Ceauşeştilor. Prezentatorul principal anunţă: „Uitaţi – ni se transmite acum că soţii Ceauşescu au fost executaţi! Domnule Zamfirescu, cum comentaţi?” Primul meu comentariu a fost: „Cred că e o mare greşeală comisă de cei care au luat puterea în România, pentru că oamenii aceştia aveau multe de spus”. (…) Continui să spun că a fost o revoluţie – a fost revoluţionat sistemul, a fost răsturnat partidul comunist, după aceea au apărut o mie de partide, presa liberă etc. A fost un fenomen revoluţionar, că după aceea a fost confiscat e altceva! Asupra desfăşurărilor sunt multe de spus…
Eu am venit în ţară în 29 decembrie 1989, prima dată după ce plecasem din ’75. (…)
(va urma)
