– declară Vasile Badiu, fost senior-cercetător la ICPT Câmpina –
Născut în anul 1946 la Veseud – Slimnic, în judeţul Sibiu, Vasile Badiu a absolvit şapte clase în satul său natal, iar apoi şapte clase la Şeica Mare. Vasile şi cei trei fraţi ai săi nu au putut să urmeze direct studii liceale din pricina cheltuielilor de internat. De aceea, toţi fraţii Badiu au urmat o şcoală profesională şi apoi liceul seral.
După absolvirea a şapte clase la Şeica Mare, Vasile Badiu a urmat o şcoală profesională de mecanici auto, la Sibiu, iar apoi, în timp ce lucra ca mecanic auto, a absolvit liceul la Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, promoţia 1967, seral. Pentru că dorea foarte mult să-şi continue studiile, a dat examen de admitere la Facultatea de matematică-mecanică, secţia maşini de calcul, din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, facultate pe care a absolvit-o în anul 1972, după care a ajuns la ICPT Câmpina ca cercetător, la solicitarea Ministerului Petrolului şi Geologiei. A fost primul specialist cu studii superioare în informatică din Institut, ceilalţi specialişti având doar cursuri de perfecţionare la CEPECA. Ulterior, Vasile Badiu a ajuns membru al unor importante societăți internaționale ale inginerilor în petrol.
Astăzi, după 30 de ani de la căderea comunismului, fostul senior-cercetător la ICPT Câmpina, actualmente pensionar, a acceptat să vorbească deschis despre lucruri mai puţin cunoscute din culisele instituţiei în care a trăit şi muncit aproape 40 de ani fără întrerupere.
„Câmpina de azi datorează aproape totul industriei de petrol şi nu este deloc întâmplător că Institutul de Cercetări a apărut aici şi nu în altă parte”
– Puţine zile ne mai despart de împlinirea a trei decenii de la căderea comunismului în România. Simţiţi acest moment ca pe unul aniversar ori ca pe un simplu simbol ce marchează trecerea ireversibilă a timpului?
– Sincer să fiu, sunt puţine motive de sărbătoare. Comunismul a căzut, dar încă nu s-a stins în mentalitatea colectivă românească. Sunt încă mulţi care regretă acele vremuri şi tot atât de mulţi rămaşi cu năravuri din vechiul sistem şi ăsta nu e un motiv de sărbătoare. Este drept că ţara noastră a făcut paşi importanţi pe calea democratică, dar încă e prea puţin dacă ne raportăm la perioada istorică de treizeci de ani. Personal, resimt doar trecerea timpului fără niciun entuziasm sărbătoresc.
 |
| Vasile Badiu |
– Sunteţi un om care a trăit la nivelul elitelor, atât în perioada comunistă, cât şi în perioada de tranziţie democratică postdecembristă. Vă rog să definiţi în câteva cuvinte elitele româneşti în cele două ipostaze.
– Am avut norocul să prind cele două tipologii de elită românească şi să muncesc în aceste cercuri de oameni speciali, profesionişti prin excelenţă. În anul 1972 am ajuns la Institutul de Cercetări din Câmpina şi am găsit aici un colectiv excepţional, oameni formaţi la şcoala cercetării româneşti interbelice şi în străinătate, spuma matematicienilor şi inginerilor din vremea aceea. Era un privilegiu să lucrezi alături de ei şi tânăr fiind am căutat să acumulez cât mai mult. Trăiam şi munceam într-un mediu ce făcea să dispară vitregiile vieţii cotidiene specifice orânduirii comuniste. Elitele de atunci aveau, dacă se poate spune aşa, stofă de calitate şi asta a menţinut cercetarea românească în domeniul petrolului la standarde ridicate. Mare parte din aceşti oameni au continuat în cercetare şi după 1989, dar sub cu totul alte auspicii. Tranziţia interminabilă, diletantismul legislativ în domeniul cercetării şi influenţele din afara ţării au făcut să dispară elitele din acest domeniu. În prezent au mai rămas foarte puţine şi cred că se ghidează şi după alte valori.
– Petrolist prin definiţie, sunteţi cu siguranţă legat şi de istoria acestei industrii pe meleaguri câmpinene, istorie ce stă la baza epocii moderne a oraşului. Cunoaşteţi date inedite cu privire la începuturile extracţiei de petrol în zona Câmpina?
– În toată cariera mea de cercetător am avut ocazia să văd multe documente referitoare la extracţia şi industria de petrol din zona noastră. Sunt lucruri cunoscute şi publicate de istoricii preocupaţi în acest sens. Am văzut documente din arhivele noastre, arhive din strinătate, studii pe această temă, documente desecretizate din timpul celui de-al doilea război mondial şi multe referiri bazate pe înscrisuri militare. Toate acestea scot în evidenţă faptul că încă nu se ştie exact momentul începuturilor extracţiei de petrol în această zonă, dar certifică faptul că am fost printre primii din lume în acest domeniu. Unii susţin că primele hecne – instalaţii manuale de extracţie a petrolului – au apărut la Buştenari, alţii că în zona Păcuri a oraşului Câmpina ori în zona Casei Tineretului de azi. În vremea aceea, petrolul izvora din pământ. Încă nu avem date certe în acest sens, dar avem câteva repere şi aici mă refer la echipamentul de extracţie de la Casa Tineretului, sonda aceea despre care se spune că este prima care a apărut în anul 1890. Dacă în ceea ce priveşte momentul de început nu cunoaştem data exactă, în ceea ce priveşte dezvoltarea ulterioară a industriei avem multe izvoare şi o întreagă istorie. Există volume întregi legate de acest subiect şi o mulţime de tratate. Recent am observat şi pe reţelele de socializare fotografii şi documente inedite referitoare la industria extractivă şi de prelucrare a petrolului din zona noastră. Sunt istorici care încă se documentează şi publică aceste documente. Câmpina de azi datorează aproape totul industriei de petrol şi nu este deloc întâmplător că Institutul de Cercetări a apărut aici şi nu în altă parte.
„După 1972, lucrurile au început să se degradeze. Cercetarea nu mai era o prioritate pentru Ceauşescu”
– În anul 1972, tânărul matematician Vasile Badiu ajungea la I.C.P.T Câmpina, o instituţie de elită a cercetării româneşti. A fost o chestiune de noroc sau o binemeritată răsplată a unui student sârguincios? Cum era în vremea aceea la Institut?
– A fost vorba de o repartiţie guvernamentală primită şi pe fondul faptului că soţia mea, chimistă, avea un post aici. Ştiind despre acest lucru, profesorii mei de la Universitatea din Iaşi m-au recomandat pentru un post de cercetare la Institutul din Câmpina, condus de Nicolae Cristea (foto), un om excepţional, şcolit în Germania la Hanovra. O şansă nesperată! Când am ajuns, mă aşteptau cu garsoniera repartizată familiei mele. Primul om cu care m-am întâlnit a fost Nicolae Viorel Popescu, un matematician de excepţie. Cu el şi cu inginerul Viorel Voinescu am făcut echipă, eu fiind informatician specializat în maşini de calcul. Alături de ei şi de matematicienii Viorel Bora şi Ion Ilie am făcut primele lucrări pe calculatoare analogice. Am fost integrat în grupul condus de Viorel Popescu, omul ce trebuie considerat pionierul modelării zăcămintelor de ţiţei. Un colectiv extraordinar din care au mai făcut parte, din câte îmi amintesc, matematicianul Vasile Şandru şi domnul Beu. Tehnologia de calcul în anii aceia era la începuturile sale şi temele noastre de proiectare foarte complexe. Inginerii aveau mare nevoie de noi, matematicienii, pentru programele de calculator. Popescu şi Voinescu au făcut specializarea la C.E.P.E.C.A, pentru că nu erau pregătiţi în tehnica de calcul din facultate. După 1972, lucrurile au început să se degradeze. Cercetarea nu mai era o prioritate pentru Ceauşescu şi în consecinţă statul nu mai repartiza absolvenţi specialişti în acest domeniu. Îi repartiza în producţie, la schelele petroliere şi de acolo mai ajungeau şi în cercetare, dar foarte greu. Ceauşescu a avut nevoie de cercetare pentru plata datoriilor externe, impuse de către ruşi, după război. Ruşii au impus încă din anii 50, prin SOVROM Petrol, reluarea cercetării. Fără cercetare nu găseau petrol şi gaz, aşa că au fost nevoiţi să susţină cercetarea. Pe fondul ăsta a fost adus din Germania şi Nicolae Cristea, dar şi spuma matematicienilor la care am făcut referire. Era o structură de elită a cercetării, bine păzită de Securitate. După plata datoriilor, au lasat-o mai moale cu cercetarea şi au pus accentul pe extracţie. Atunci a început şi decăderea cercetării câmpinene. Au mai fost şi plecările specialiştilor în străinătate. De exemplu Aurel Cârcoana, un important specialist în Institut, a plecat la specializare în străinătate şi n-a mai venit, spre disperarea securistului care îi aproba aceste deplasări. Până în 1989, graţie directorilor săi, mai ales a lui Gheorghe Aldea, Institutul a rămas pe linia de plutire.
„Viorel Popescu a fost terorizat de Securitate în timpul facultăţii”
– Pentru că amintiţi de Securitate şi fiind evident faptul că Institutul avea un regim special din acest punct de vedere, să vorbim de stricteţe, filaje şi turnătoriile inerente. Ce vă mai amintiţi legat de aceste lucruri?
– Sigur că erau reguli stricte, dar noi eram oarecum apăraţi de excese, pentru că domnul Aldea avea susţinere politică, în sensul că era fiul ilegalistului comunist Aldea Morăruş. Lângă el îl avea pe Nicolae Cristea, un mare specialist în domeniul petrolier şi Securitatea nu făcea excese. Eram urmăriţi, dar nu ne permiteam să facem lucruri neconforme cu statutul de om de ştiinţă asumat odată cu fişa postului. Eu mi-am văzut de treabă şi n-am avut probleme de acest gen. Aveam telefoanele ascultate, birourile speciale erau sigilate, dar era normal în vremea aceea. Am fost într-o excursie în Polonia, organizată de colegul nostru Viorel Bora şi la întoarcere a trebuit să dau notă explicativă cu amănunte legate de acest vioaj. Atât şi nimic mai mult. După Revoluţie, colegii mei şi-au cerut dosarul de la CNSAS şi unii mi-au spus că figurez printre cei cu telefoanele ascultate, în sensul că au găsit stenograma anumitor convorbiri particulare, între mine şi ei, lucruri banale. În rest, ştiu că Viorel Popescu a fost terorizat de Securitate în timpul facultăţii pentru faptul că tatăl lui apărea pe lista legionarilor. Era timorat tot timpul la Institut. De la el am învăţat să ne păzim de probleme. Pentru mine nu a fost greu să mă acomodez cu acest gen de disciplină, pentru că toată viaţa am dus o viaţă disciplinată.
– Cât de apropiat s-a simţit cercetătorul Vasile Badiu de idealurile partidului comunist şi în ce măsura era dispus să le aplice?
– În studenţie chiar am crezut în acestă ideologie utopică. Nu îmi este ruşine să recunosc. Făceam parte din grupul studenţilor şi profesorilor care participau la orele ideologice. Am fost membru de partid, pentru că ne îndoctrinau permanent cu politica partidului. Mai târziu m-am trezit din această letargie. Eram la Institut când am ales să evit ideologia politică şi să îmi translatez interesul către sindicat, unde făceam cursuri de pregătire profesională. Făceam în aşa fel încât să trecem neobservaţi şi să nu deranjăm politicul. La Institut se ţineau lecţii politice doar cu numele, pentru că discutam cu totul alte lucruri. Viorel Bora era lector la învăţământul de partid şi ne întâlneam doar să discutăm vrute şi nevrute, fără manifestele partidului. Alin Ciupală a fost lector la Universitatea Politică şi de Conducere, era profesorul meu, dar ne povestea din istoria adevărată a românilor. Am făcut trei ani la această şcoală politică şi la examenul de absolvire am luat bine şi nu foarte bine, pentru că lucrarea a fost evalută de un politruc sadea care mi-a reproşat că nu cunosc îndeajuns tezele partidului în politicile economice. Asta era epoca şi nu aveam ce face. Mergeam şi la muncă patriotică, măturam în jurul Institutului şi dădeam pomii cu var. Cercetători cu brevete şi somităţi în domeniul petrolului ajunşi la munca de jos. Viorel Popescu căra roaba, Voinescu o încărca şi de multe ori se urca chiar el în roabă să-l care şeful de proiect. Haz de necaz!
– Parcă povestiţi un fragment din romanul lui Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pământeni”, cu profesorul universitar Petrini ajuns şef la deratizare. Chiar aşa au stat lucrurile?
– Sigur. Toată lumea trebuia să meargă la munca de jos. Diferenţa faţă de romanul amintit era că noi tratam situaţia fără încrâncenare, chiar cu umor. Rezistam în felul nostru în faţa acestei dictaturi care nu avea nimic în comun cu utopia comunismului ori cu socialismul clamat de regimul Ceauşescu. În apropierea anului 1989 se simţeau tensiunile în societate. Eu ascultam Europa Liberă şi eram la curent cu mişcările dizidente din România şi din estul Europei. În decembrie 89 am fost de gardă la Institut şi am văzut ce înseamnă intoxicarea populaţiei cu informaţii false. Au fost câteva zile de haos, oameni care stigau în gura mare pe stradă că apa este otrăvită ori că urmeză să fim atacaţi de trupe de comando. O nebunie generalizată. Cu o lună înainte, prin noiembrie, am trăit o experienţă traumatizantă. Eram cu prietenul şi colegul meu Victor Barbăroşie – cel care a fost primul parlamentar câmpinean după 89 – şi ne pregăteam să cumpărăm un porc pentru sărbătorile de Crăciun. Când să plecăm de acasă de la el am găsit manifeste anticomuniste în faţa porţii, cu „Jos Ceauşescu”, „Jos dictatura” şi altele. Ne-am speriat şi am plecat în grabă fără să le ridicăm de pe jos. Ne era frică să nu ne vadă cineva. A doua zi am fost la secretarul de partid de la Institut, Pantazi, să-l întrebăm ce se întâmplă, pentru că am găsit manifeste în faţa casei lui Barbăroşie. Ştiam că Victor era urmărit de Securitate, pentru că studiase în Anglia şi îmi era frică de o încenare. Până la urmă nu s-a întâmplat nimic, dar ăsta era un semn că în Câmpina sunt oameni care ajută la înlăturarea regimului dictatorial. Şi noi discutam pe marginea celor auzite la Europa Liberă şi Vocea Americii, dar nimic altceva. Singurul în care aveam încredere era Bărbăroşie. În rest nu, pentru că aveam şi noi turnătorii noştri.
– Aveţi amintiri legate de vizitele lui Ceauşescu la Institut?
– N-am fost în acele cercuri. Ştiu că a venit de mai multe ori, dar eu nu eram în prim-plan şi nu l-am văzut. Doar atunci când a venit Nixon, preşedintele Americii, am fost şi eu în grupul de cercetători care a mers la Sinaia. În schimb, ştiu de vizita la Institut a cosmonautului Dumitru Prunariu, de care s-a ocupat organizaţia PCR de femei a oraşului. Doamna Constanţa Coman vă poate da mai multe amănunte în acest sens.
„Directorul Augustin Popa a murit puţin înainte de semnarea actelor de privatizare cu OMV. O moarte destul de suspectă”
– Anul 1990 aducea schimbarea şi odată cu ea ştim cu toţii că s-a instaurat vidul de putere, haosul, confuzia, pe fondul iluzoriului sentiment de libertate, de descătuşare. Cum aţi descrie acea perioadă?
– Chiar aşa. O perioadă confuză, în care libertatea a umblat desculţă printre noi şi ne-a ademenit în marasmul dezordinei. Nu ştiam încotro ne îndreptăm şi cum să ne reorganizăm. Au apărut sindicatele care au fost manipulate după preferinţele unor băieţi deştepţi, gen Liviu Luca. La noi, lideri de sindicat au fost, iniţial, doi cercetători, după care a ajuns tot cine a vrut Luca. Sindicatele au fost un eşec total în România, pentru că au pornit rău de la început. Exemplul este chiar Liviu Luca. După 90, decadenţa Institutului a continuat din lipsă de resurse şi ulterior de personal. Directorul Aldea a fost înlăturat şi înlocuit cu domnul Traian Mocuţa. Din păcate, aşa cum a recunoscut el însuşi, domnul Mocuţa nu avea veleităţi de lider. Era un foarte bun cercetător, dar fără talentul de a conduce. După Mocuţa a venit la conducere domnul Dogaru. Aceeaşi poveste. Între timp, specialiştii plecau spre locuri de muncă mai bine plătite şi Institutul sărăcea din acest punct de vedere. Noul proprietar, SNP Petrom, a reorganizat activitatea, o parte a Institutului a fost privatizată sub denumirea de Petrostar Ploieşti şi multe filiale au dispărut, inclusiv Centrul de Cercetare de la Mediaş. Câmpina a rămas ca o insulă în mijlocul a tot ceea ce a fost cândva, cu doar şase sute şi ceva de angajaţi. În anul 1994, directorul Mocuţa a fost schimbat, pe criterii politice spun eu, cu domnul Dogaru, care la rândul lui a fost înlocuit cu Augustin Popa. Directorul Popa a murit puţin înainte de semnarea actelor de privatizare cu OMV-ul, în data de 3o august 2004. O moarte destul de suspectă! Spun acest lucru pentru că domnul Popa a avut multe obiecţiuni faţă de acel contract de privatizare şi sunt sigur că, dacă mai trăia, ICPT-ul nu ajungea unde a ajuns. Soţia domnului Popa a scris şi o carte în care se regăseşte şi momentul decesului. E bine să o citiţi.
În mai 2005 Institutul s-a descompus, practic mare parte din activitate a fost mutată de austrieci la Ploieşti. Eu am mai lucrat trei ani acolo, până am implementat sistemul de modulare şi am ieşit la pensie. Despre această privatizare am mai vorbit şi cu alte ocazii şi părerea mea este cunoscută. A fost o mare greşeală a guvernării Adrian Năstase. Statul trebuia să îşi păstreze resursele minerale şi cercetarea. Aveam numai de câştigat.
– Despre privatizările foştilor angajaţi care foloseau informaţii şi proiecte din Institut ce ne puteţi spune?
– În anii 90 a apărut acest fenomen. Au fost oportunişti care au plecat de la Institut şi s-au privatizat, folosind pregătirea, proiectele şi datele de laborator de la noi. Practic, făceau în particular proiectele pentru care altă dată erau plătiţi de Institut. A fost firma aceea Danoil, ce avea sediul pe la Casa Tineretului. Asta a durat destul de puţin, până s-a prins Popa, preşedintele SNP Petrom, care a luat măsuri în acest sens. În perioada aceea, mulţi au copiat documente din Institut, apoi au plecat în activitatea privată şi chiar în străinătate. În altă ordine de idei, legat de scurgerea de informaţii, îmi amintesc că domnul Mocuţa a avut mari probleme înainte de 89. Lucra la platforma maritimă Marea Neagră şi au apărut într-o revistă de specialitate informaţii legate de acel proiect. Securitatea a anchetat multă vreme chestiunea. Până la urmă s-a dovedit că datele respective nu proveneau de la Mocuţa.
– Trăgând o concluzie, cum aţi descrie evoluţia Institutului de Cercetări din Câmpina într-o ţară care a scris istorie în industria petrolieră?
– Cu tristeţe o spun, Institutul de Cercetări din Câmpina a fost cândva un avion performant din care a rămas doar fuselajul.
