În urmă cu cinci decenii, hoţii pătrundeau în Institutul de Petrol și Gaze prin catacombele de sub Bulevardul Culturii

Pe versantul care coboară spre DN1, situat în vecinătatea Bulevardului Culturii, trecătorii pot descoperi, la distanță de aproape 100 de metri una de cealaltă, două vechi uși metalice înțepenite în uitare și rugină, montate parcă în vremuri de mult apuse. Ușile sunt bine integrate în peisajul ambiental plin de tufișe și copăcei, fiind mascate vegetal atât de bine, încât o privire neatentă și superficială nici nu le remarcă. 

Catacombele copilăriei

Câmpinenii care și-au trăit copilăria neatinsă de era digitalizării își  aduc aminte de ele, fără nicio îndoială. Cei care au copilărit mai aproape de zilele noastre, țintuiți în fața calculatoarelor sau a laptopurilor, cu ochii pironiți în tablete sau smartphone-uri, habar nu au de ele. Probabil, din punctul lor de vedere, judecând după standardele copilăriei moderne, s-ar părea că nu au pierdut nimic. Însă eu sunt de altă părere. Fiindcă adrenalina generată de jocurile IT prin realități virtuale nu se compară cu cea resimțită pe propria piele, prin experiențe senzoriale și psihice trăite aievea de copiii generației mele, care mai găseau uneori, prin anii 1960, aceste uși deschise. În acea perioadă, regizorul englez Alfred Hitchcock era deja celebru prin filmele sale de suspans. Dar ce simțeau copiii care aveau „norocul” să găsească ușile de fier deschise, atunci când pășeau cu mult curaj prin coridoarele subterane lungi (ni se părea nouă), întunecate și dătătoare de fiori reci pe șira spinării, era de-a dreptul de domeniul filmelor horror interzise cu desăvârșire minorilor și cardiacilor. Însă de fiecare dată, cei mai temerari tovarăși ai mei din copilărie, cei care își luau inima în dinți și mergeau cu mâinile întinse și tremurânde, cu pași înceți și șovăielnici, prin bezna catacombelor, nu parcurgeau decât distanțe scurte, de 20-30 de metri, după care făceau rapid calea întoarsă la cel mai mic zgomot. După o pauză de două-trei ceasuri, răstimp în care se linișteau cu jocurile nevinovate ale copilăriei, încercau din nou, dar noua aventură nu le îmbogățea „recordul”, astfel că, după aproape un minut, ieșeau iarăși val-vârtej afară, invocând tot felul de motive care să spele rușinea fugii, dintre care cel mai des folosit era: „Băăăi, se auzeau niște voci, sigur mai e cineva înăuntru!”

Catacombele hoților

Nu m-am numărat printre curajoșii care au intrat în catacombe, dar recent, am fost contactat telefonic de un pensionar care a lucrat mulți ani în cadrul Institutului, o persoană demnă de toată încrederea, care a ținut să ne dea declarații sub protecția anonimatului. Acesta mi-a mărturisit că, pe la sfârșitul anilor 1960, mai mulți hoți au pătruns în Institut prin catacombele de sub Bulevardul Culturii, care dădeau într-o magazie aflată la subsolul clădirii ICPT. Mărturisirile lui m-au făcut să zâmbesc amar și plin de nostalgie. Căci după o jumătate de veac, eram în stare să-mi reconsider poziția față de tovarășii mei de altădată, de joacă și de copilărie, pe care îi consideram, atunci, „mai curajoși decât mine, dar nu prea curajoși”, de vreme ce nu rezistau nici un minut în catacombe, ieșind afară val-vârtej, înspăimântați de vocile și șoaptele din negura plină de ecouri terifiante ce răzbăteau din galerii subterane. Din spusele acestui pensionar cumsecade, am înțeles că temerarii copilăriei mele, cei care intrau uneori în catacombe prin cele două uși metalice pomenite mai devreme, ieșeau după numai câteva zeci de secunde nu pentru că li se părea că aud voci (așa cum îi judecam eu), ci din cauză că acele voci erau chiar reale, iar nu rodul imaginației lor bolnave de spaimă. Iar reevaluarea curajoșilor mei tovarăși din copilărie are la bază faptul, mărturisit de pensionar cu mâna pe inimă, că acum câteva decenii, în repetate rânduri, mai mulți hoți au pătruns în Institutul de Petrol și Gaze din Câmpina (devenit ulterior ICPT), de unde au sustras, din cele câteva birouri „vizitate”, covoare, scaune și diverse mici obiecte de mobilier. 

Catacombele Astrei Române

La început, au fost trei catacombe construite de societatea Astra Română înainte de Primul Război Mondial, pentru a se putea evacua sau adăposti, în caz de război sau calamități naturale, personalul care lucra în clădirea Direcției Tehnice (Institutul de mai târziu). Una a fost colmatată sau zidită (nu se știe prea bine ce s-a întâmplat cu ea), dar două galerii subterane au rămas funcționale, fiind realizate astfel încât să se termine pe la jumătatea terasei bulevardului Elisabeta, ce va fi amenajat, două decenii mai târziu, de către vestitul primar al Câmpinei de odinioară, Victor Rădulescu. Ieșirea din cele două catacombe se făcea prin ușile metalice pomenite, iar în capătul opus, cel dinspre Institut, aceste două catacombe se uneau într-un singur tunel, care se termina printr-o scară metalică în spirală, înaltă de vreo 10 metri, la capătul de sus al acesteia existând o ușă metalică de dimensiuni mai reduse prin care se putea ajunge la subsolul clădirii Direcției Tehnice a Astrei Române. 

Furturi ca în filme

După descoperirea furturilor, conducerea Institutului de la acea vreme a luat măsuri și toate ușile de la capetele catacombelor au fost foarte bine ferecate, curmându-se astfel toate hoțiile. Despre întreaga tărășenia, interlocutorul meu mi-a declarat următoarele: „Catacombele se termină printr-o ușă metalică ce dă într-o magazie de la subsolul clădirii Institutului. Acum o jumătate de veac, se pare că în mai multe rânduri, prin această ușiță au intrat niște hoți care au furat covoare și scaune, piese de mobilier din câteva birouri. De câteva ori, oamenii care lucrau la subsol au simțit miros de fum, dar nu știam de unde vine. Hoții se stabiliseră în încăperile betonate construite odată cu catacombele pentru a adăposti personalul de la Astra Română în caz de bombardamente de război sau de cutremur. După ce ieșeai din subsolul clădirii prin această ușiță metalică, se putea coborî pe o scară metalică în spirală, foarte lungă, care fusese amenajată lângă turela conică de beton din partea stângă a intrării în Institut. La baza scării metalice spiralate se face un culoar cu două camere de-o parte și de alta a tunelului, având paturi din beton.  Dacă îmi aduc bine aminte erau mai multe galerii, ca acelea din mine, având de-a lungul lor  camere laterale betonate, în care se găseau mese și paturi din beton. Camerele erau mari, țin minte că acest lucru mi-a atras atenția. Conducerea Astra, care avea în această clădire Direcția Tehnică, nu s-a mulțumit să facă doar adăposturi betonate la subsol, ci și tuneluri prin care personalul să poată fi evacuat spre lunca Prahovei. După depistarea furturilor, conducerea Institutului a decis alcătuirea unei comisii care să coboare în adăposturile subterane și să cerceteze mai bine toate catacombele. Din acea comisie am făcut și eu parte. Știam de adăpostul subteran, dar până atunci nu coborâsem niciodată în el. Catacombele fuseseră cercetate cândva de către cei de la Apărarea antiaeriană, dar noi nu fuseserăm informați despre ce se găsea acolo. În mai multe încăperi am găsit ce furaseră hoții din Institut. Nu uit nici azi ce am văzut acolo. A fost ceva impresionant”, ne-a declarat pensionarul, un fidel cititor al publicației noastre. 

Adrian BRAD