Pasiunea pentru publicistică în lumea justițiarilor au revelat-o profund Păstorel (Alexandru O.) Teodoreanu (1894 – 1964) și fratele său, Ionel Teodoreanu (6.I.1897 – 3.II.1954), lăsând, primiți în redacții și edituri, avocatura la ușă. După 1990, în lumea literară prahoveană a apărut un avocat cu înclinații istorice și scriitoricești, remarcabile de la un text la altul, care începuse să publice încă din anii 70.
Prima dată a scris pentru „Flamura Prahovei” (înainte de 1990). Apoi, a scris pentru „Cacialmaua”, la Ploieşti, pentru „Păcală”, la Craiova, pentru „Amprenta”, la Buzău, ulterior pentru „Ploieştii” şi „Informaţia Prahovei”. La Ploieşti, a scos primul supliment de cultură din judeţ, după Revoluţie, care se numea „Repere” şi apărea odată cu ziarul „Ploieştii”. Apoi, după „Repere”, a scos suplimentul „Orion” cu „Informaţia Prahovei”.
Este vorba de Ion T. Șovăială, severul cu sine însuși, dar mai ales cu adversarii în „specialitatea” practicată cu profesionalism, care a primit spațiu în paginile săptămânalului „Oglinda Câmpinei”, devenit, după vreo cinci ani, „Oglinda de azi”.
Profund documentată, publicistica semnată de Ion T. Șovăială a stârnit, într-o ascendență larg acceptată și controversată de istoricii în dezacord cu unele din afirmațiile lui, un interes special, dovezile sale îndreptând unele erori și dezvoltând temeiuri științific indiscutabile prin acuratețea, curajul și elocința textelor publicate timp de mulţi ani ani în suplimentele ziarului OGLINDA – „Pagini literare”, apoi în „Câmpina literar-artistică şi istorică”, susținut și publicat cu asupra de măsură de Florin Frățilă, fondatorul acestui recent aniversat ziar de provincie, la 20 de ani de apariție continuă. 
Mi-l amintesc pe modestul cercetător al istoriei Câmpinei, Ion T. Șovăială, din vara anului 1999, când, ajutat – tot din pasiune – de doamna Cornelia Preda, tehnoredactorul ziarului „Informaţia Prahovei”, publica aici revista „ORION”, pe care mi-a oferit-o cu o plăcere abia mascată de modestia și timiditatea lui. Ne-am împrietenit pe viață. Săptămânal venea la redacția OGLINDEI, atunci în Casa Tineretului, însoțit de servieta doldora de acte și documente ce urmau să devină, detaliat argumentate, pagini ale Istoriei Câmpinei. Îl apuca noaptea dictând Elenei Păun textele care apăreau apoi însoțite de cel puțin câte o reproducere foto, imagine sau facsimil. Lua parte la ședințele Cafenelei literar-artistice VLAD MUȘATESCU, fondată de mine în 28 mai 1999, la DOI TEI, care se ținea vinerea în sala mare a Casei de Cultură „Geo Bogza”, alintată de mine „Sala cu Două Piane”, fiindcă astfel era dotată, gazdă fiindu-ne RADU CEL BUN – altruistul ei director și bucurosul de oaspeți Constantin / Costică Radu. Cum Ion T. Șovăială, „Dom-Nelu”, colecta manuscrise valoroase, publicabile, ale autorilor promovați de comentariile criticilor de profesie dr. Constantin Trandafir și prof. Christian Crăciun, selecția acoperea parte din filele PAGINILOR LITERARE, fondată de dânsul, machetate și alcătuite împreună cu Elena Păun…
… Și a sosit neagra zi de 17 aprilie a anului 2013, când inima lui Ion T. Șovăială s-a oprit!!! Oglinda de Azi din 23 aprilie i-a dedicat pagina a 6-a, reconstituindu-i personalitatea și viața – dăruită ISTORIEI, ca nimeni altul. Trei coloane de text înconjurau chipul lui Ion Șovăială așa cum l-am cunoscut, întâlnit și prețuit, fie pe scările Tribunalului Câmpina, fie în redacțiile ziarelor „Ploieştii”, „Informaţia Prahovei” și „Oglinda”: cu un teanc de hârtii (vorba vine!) la subțioară, în cămașă, cu capul ușor aplecat într-o parte, zâmbetul fixând un punct pe orizontul acelei clipe…
Serghie Bucur
„Iubirea de patrie astãzi”
În numãrul sãu din 22 iunie/ 4 iulie 1867, gazeta politicã şi literarã bucureşteanã Trompeta Carpaţilor publica sub semnãtura poetului Dimitrie Bolintineanu (1825-1872) – rafinat gazetar şi în acelaşi timp fin observator al realitãţilor politice româneşti ale momentului (redactorul de varã al gazetei în lipsa lui Cezar Bolliac, plecat acum la sãpãturile arheologice) – articolul, sugestiv intitulat Iubirea de patrie astãzi (v. Trompeta Carpaţilor, an. V, nr. 526 din 22 iunie/ 4 iulie 1867, p.2103). Articolul (al cãrui titlu l-am împrumutat cu de la noi putere materialului de faţã) este semnat cu pseudonimul „Cosmat” (în fapt, numele la naştere al scriitorului) sub care poetul, colaborator al gazetei de la 13 septembrie 1866, publica aici încã de la 22 ianuarie 1867. Anterior, acelaşi pseudonim a fost folosit de scriitor, prima datã, în „jurnalul în versuri”, bilunarul bucureştean cu numai 12 apariţii, Eumenidele sau Satire politice – (an. I, nr. 7/ 1866) – şi al cãrui proprietar de altfel a şi fost.
Lectura sa astãzi – deşi au trecut, iatã, de la apariţie 137 de ani* – dã cititorului, prin prospeţimea, vigoarea şi limpezimea ideilor expuse, prin exactitatea formulãrilor cuprinse, înţelegerea exactã a extraordinarei lui actualitãţi. E ca şi cum autorul l-ar fi scris inspirat de realitatea contemporanã nouã, tocmai pentru prima paginã a oricãruia dintre cotidienele tipãrite în prezent.
Reproducem în continuare din motive ţinând exclusiv de spaţiul tipografic al rubricii pentru care şi cerem scuze cititorilor noştri – parţial doar, textul articolului.
„Cei ce mai au o inimã încã pentru patria lor se plâng în contra nepãsãrii generale a românilor pentru patrie.
Oamenii iubesc patria lor mai mult atunci când ea le garanteazã mai bine drepturile lor. Societatea politicã n-are nici o valoare intrinsecã, ea este un mijloc de a se garanta libertatea membrilor ei.
Ca sã iubeascã cetãţenii patria, catã ca ea sã realizeze scopul, dorinţele lor. Societatea politicã nefiind decât o garanţie mutualã a drepturilor, nu este patrie, unde nu este libertate. Stãpânul este inamicul cel adevãrat al unei naţiuni, şi acel stãpân este acela sau aceia cari ne rãpesc posesiunea chiar şi a persoanei noastre. Cu ce drept şi datorie ar iubi cineva un stat care nu dã intereselor membrilor sãi nici o garanţie?
Oare nu vom gãsi, în lipsa acestei garanţii la interesele generale în societatea noastrã politicã, cauza nepãsãsrii românilor de patria lor, de limba lor, de literatura lor, de tot ce priveşte interesele generale ale României?
Nepãsarea existã, deci, catã sã existe şi cauza ei, adicã negarantarea drepturilor cetãţenilor. Iatã pentru ce strigãm noi totdeauna contra tuturor actelor cari dovedesc cã nu suntem guvernaţi de simţãmântul dreptãţii universale, de progres, de adevãrata libertate.
Pot fi garantate interesele tuturor într-o ţarã unde guverneazã o clicã venitã la putere cu dorinţa de rãzbunãri de partite? Poate fi libertate într-o ţarã unde cei ce guverneazã nu au toleranţã şi monopolizã patria în partita lor? Poate fi liber cel ce nu este tolerant? Poate fi progres într-o ţarã unde revoluţiunile se fac sã întoarcã societatea cãtre trecut? Unde tot ce a avut rãu trecutul devine, sub oricare guverne moştenire ereditarã? Poate fi progres acolo unde meritul, virtutea, onoarea, capacitatea se cautã numai în strâmtul cerc al unei clice care guvernã şi se aruncã un vãl pre naţiunea guvernatã? Este patrie când cei ce guvernã rãmân afarã din patrie şi-şi fac patria numai în partita lor? Poate fi constituţionalism acolo unde guvernul constituţional şi liberal zis aşteaptã închiderea camerelor cu fericire şi deschiderea lor cu neplãcere?
Pot fi garanţie şi încredere acolo unde nu este decât învinşi şi învingãtori? Unde învinşii sunt atât de mulţi şi învingãtorii atât de puţini? Din moment ce un guvern oricare se va pune ca învingãtor în faţã cu învinşii, societatea politicã perde scopul sãu. Patriotismul devine numai un simţãmânt politic. Nu mai deosebeşte pre cei ce guvernã dintre concheranţii strãini decât raportul de sânge. Şi aceastã calitate, în faţã cu interesele generale ale societãţii politice, dispare. În astfel de stare, nu mai este libertate decât pentru stãpâni. Nu mai existã patriotism. Cãci, în fine, vom iubi noi o patrie ca sã fim învinşi şi zdrobiţi?…
Patriotismul este amorul justiţiei şi unde nu este justiţie, nu este patriotism. Daţi societãţii justiţia, adevãrata libertate şi egalitate, adevãrata frãţie şi garanţia intereselor tutora şi atunci românii vor iubi patria lor. Atunci, numai atunci, ei vor avea o patrie.
Cosmat” (Dimitrie Bolintineanu – n.n.)
Câte dintre adevãrurile spuse pânã aici de poet nu se regãsesc în societatea contemporanã? Parte, întocmai şi de atâta vreme. Câte nu vor continua sã dãinuiascã? Câte dintre personajele care le dau viaţã azi – aceleaşi cu cele de pe vremea scriitorului – nu ne umplu existenţa pânã la saţietate? Cititorul atent le va fi sesizat desigur fãrã nici un efort. Le cunoaşte şi îi cunoaşte. Pentru câte din ele politicienii noştri (şi nu doar ei) nu ne dau şi nu ne vor da şi de aici înainte nelipsitul lor exemplu zilnic? Trist, dar mai ales adevãrat. Orice alt comentariu, inutil desigur, tare mã tem, nu ar fi în esenţa sa evident, decât o repetiţie cu şi pentru surzi.
Sã sperãm totuşi – (dreptul acesta nu ni-l ia nimeni) – că lucrurile nu vor rãmâne aşa. Sã sperãm.
Ion T. ŞOVÃIALÃ
Articol publicat în ediţia tipărită a ziarului Oglinda din 4 mai 2004.
*) Anul acesta se împlinesc 152 de ani de la apariţia articolului semnat de D. Bolintineanu în „Trompeta Carpaţilor”.
