„În decembrie ’89 am văzut cu ochii mei lista scurtă a informatorilor Securităţii angajaţi la Uzina Neptun”

Născut în Câmpina în anul 1949, Iosif Mihăilescu îşi petrece copilăria şi tinereţea într-o perioadă de mari transformări în societatea românească, pe fondul instaurării regimului comunist. Urmează cursurile şcolii primare şi ale celei gimnaziale, pentru ca la vârsta de 16 ani să se scrie la şcoala profesională şi să intre ca ucenic la IRUE Câmpina, unde este şi angajat la primul său loc de muncă. Continuă studiile liceale la seral, după încheierea stagiului militar obligatoriu, munceşte pe şantier şi visează să ajungă actor sau regizor, atras fiind de arta dramatică. Încearcă, fără succes, să intre la Universitatea de Regie şi Teatru şi se reorientează la Universitatea Politehnică ale cărei studii le absolvă obţinând o diplomă de subinginer. În timpul facultăţii activează în trupele de teatru studenţeşti alături de mari actori şi regizori ai vremii. Rebel din fire, e nevoit să părăsească Casa de Cultură a Studenţilor, fiind dat afară de regizorul Cătălin Naum pentru că refuza să joace în montaje ce proslăveau Partidul Comunist. În 1978 este repartizat ca subinginer la Uzina Neptun din Câmpina, unde va activa mulţi ani, după 1990, ca lider de sindicat şi unde va rămâne până la ieşirea la pensie. În paralel cu activitatea din uzină, Iosif Mihăilescu se înscrie la trupa de teatru amatori de la Casa de Cultură din Câmpina şi activează mulţi ani sub îndrumarea marelui actor Eusebiu Ştefănescu. În anii ’80, după construirea Casei Tineretului, înfiinţează o trupă de teatru în acest nou edificiu, unde activează în calitate de actor şi regizor, obţinând premii importante la Festivalul Naţional Cântarea României. 

În decembrie 1989, intră în posesia unui document important din arhiva Biroului Documente Secrete al Uzinei Neptun şi anume lista scurtă a informatorilor la Securitate angajaţi ai uzinei, moment în care înţelege cu adevărat dimensiunea aparatului represiv securist şi a reţelei de informatori.

Azi, la 30 de ani distanţă de la căderea comunismului, Iosif Mihăilescu se numără printre puţinii oameni care acceptă să vorbească deschis despre această perioadă nefastă din istoria României, explicându-ne, printre altele, ce a însemnat poliţia politică, instrument al Securităţii comuniste şi ce fel de oameni făceau parte din reţeaua de informatori a acesteia.

– D-le Mihăilescu, după un parcurs tumultuos, aţi ales să trăiţi retras într-o adevărată oază de verdeaţă, în care vă bucuraţi de avantajele unei solitudini autoimpuse. Vă consideraţi împăcat cu ceea ce aţi realizat în viaţă?

– Am realizat multe şi nimic. După ieşirea la pensie mi-am găsit, într-un fel, liniştea aici la Băneşti, unde mă ocup de gospodărie, am grijă de mama şi meşteresc, uneori, la un Olcit bătrân pe care vreau să-l pun pe roate. Am deja 70 de ani şi nu îmi mai permit viaţa agitată din tinereţe, când jucam în piese de teatru şi mergeam la şcoală şi la serviciu aproape simultan.

– Frumoşii ani ai tinereţii!… Ce vă mai amintiţi din perioada aceea?

– Îmi amintesc că nu mi se părea nimic greu şi nici imposibil. Drept dovadă şi faptul că am început de jos şi am reuşit să ţin pasul cu dorinţele şi pasiunile mele, indiferent de vicisitudinile vremurilor. Nu mi s-a pus nimic pe tavă! Prin 1965 am terminat zece clase şi m-am înscris la şcoala profesională, după care am intrat ucenic la IRUE, unde am fost şi angajat. Ulterior, a trebuit să plec în armată, era obligatoriu stagiul militar, şi la întoarcere am cerut celor de la întreprindere o adeverinţă pentru înscrierea la liceu, la cursurile serale. Ghinionul a fost că aveam plete şi societatea în care trăiam nu accepta aşa ceva. Drept urmare, am fost chemat şi pus în discuţia comisiei ce trebuia să îmi elibereze adeverinţa, comisie din care făceau parte mai mulţi tovarăşi, printre care şi secretarul de partid. În afara faptului că aveam părul mare, nu prea existau motive să îmi reproşeze altceva, pentru că făceam treabă bună la locul de muncă. Am refuzat să mă tund şi am plecat trântind uşa. Întâmplarea aceea, cumulată cu faptul că, în general, aveam gura mare când venea vorba de nedreptăţi şi nu mă prea înghiţeau şefii, m-au determinat să cer transferul la Grupul de Şantiere 4 Câmpina, care ţinea de ICIM Braşov. Aveam 22 de ani, munceam pe şantier şi făceam liceul la seral. Prima încercare la facultate a fost la regie de teatru, pentru că îmi plăcea arta dramatică. Bineînţeles că, nepregătit fiind, am renunţat repede şi anul următor am mers la Politehnică, unde am intrat. În studenţie, gândul meu a rămas la teatru şi am găsit repede o soluţie să îmi urmez visul. Pe vremea aceea erau teatrele studenţeşti, care activau la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa”, unde am găsit un mare regizor, Cătălin Naum. Am învăţat multe de la el, dar şi acolo am avut o problemă, pentru că nu voiam să joc în montaje ce proslăveau partidul, aşa că m-a scos din distribuţie. A trebuit să plec la Teatrul Cotidian, condus de Florin Samoilă, unde am jucat în mai multe piese, unele chiar regizate de mine. Acolo am cunoscut actori importanţi cum ar fi Gheorghe Visu, Constantin Tiniţă şi mulţi alţii. Făceam ce îmi plăcea, pe lângă studiile tehnice în urma cărora aveam să ajung subinginer la Uzina Neptun, în anul 1978. 

– E lesne de observat că eraţi un rebel fără cauză în vremuri riscante. De unde izvora acest gen de disidenţă?

– Nu-mi plăcea să pup în cur partidul şi nici nu acceptam nedreptatea. Aveam gura mare şi mă susţinea şi nebunia tinereţii. Drept este că şi la maturitate am continuat pe drumul ăsta, atât în perioada comunistă, cât şi în postcomunism. Într-un fel, teatrul mi-a dat şansa să trăiesc momente în care mă simţeam mai detaşat de tot ceea ce mă nemulţumea. Aşa se explică şi faptul că după repartiţia la Uzina Neptun am continuat să joc, după orele de program, la trupa de teatru de la Casa de Cultură din Câmpina, sub conducerea marelui actor Eusebiu Ştefănescu. Am pus în scenă, în premieră naţională, piesa „Micii farisei”, scrisă de grecul Dimitris Psatas, parcă. Îi aveam colegi de scenă pe Fane Iuga, Corina Drăgan, Radu Dragomir, Adrian Dochia, Dan Dochia, Doina Roşculeţ. Eram o trupă foarte serioasă, de mare calitate şi nu ne simţeam deloc amatori. 

După 1982 sau 1983 m-am mutat la Casa Tineretului şi am pus bazele unei alte trupe. Noul edificiu îl avea director pe George Piscan şi acesta îşi dorea să înfiinţeze şi acolo o trupă, în colaborare cu Teatrul de Stat din Ploieşti. Aşa l-am cunoscut pe regizorul şi actorul ploieştean Radu Dumitrescu, care a venit la repetiţii, a văzut ce fac şi m-a lăsat să pregătesc în continuare trupa, pentru că în afară de mine niciunul nu avea experienţa scenei. Până la urmă am fost nevoit, la  îndemnul lui Iustin Pipernea, omul care se ocupa de teatrul de amatori de la Casa de Cultură, să regizez eu două piese, teatru scurt, „Arvinte şi Pepelea” şi „Grotele din Salamanca”. Două piese cu caracter diferit, una românească şi alta străină, care au ieşit foarte bine la Festivalul Cântarea României, organizat la Câmpina, unde am primit locul doi pe ţară. Făceam totul din pasiune, fără să primesc ceva în schimb. Ba, mai mult, cheltuiam din propriul buzunar pentru decoruri şi costume. Înainte de 1989 m-am retras, pentru că nu îmi mai plăcea atmosfera. Eu munceam şi alţii trăgeau foloasele. În anii ’90 am mai pus în scenă, la Casa de Cultură, piesa „Doctor fără voie”, primită foarte bine de public, şi după aceea am renunţat. Nu ne ajuta nimeni şi m-am scârbit. 

– Poate fi pasiunea pentru teatru catalogată drept un soi de rezistenţă prin cultură în acele vremuri, mă refer la anii ’80, în care regimul dictatorial ceauşist era la apogeul său?

– Nu, eram prea mici pentru aşa ceva. Cine ne băga pe noi în seamă? Dincolo de faptul că ironizam, la brigada artistică, anumite aspecte din viaţa socială şi mai primeam observaţii de la culturnicii vremii, n-am avut alte ieşiri în decor. Nici nu prea aveam cum, din moment ce mulţi din grupurile pe care le frecventam erau informatorii Securităţii. Ştiam câţiva şi atunci, dar am aflat mult mai multe lucruri legate de activitatea şi numărul acestora după ’90. Unii trăiesc printre noi şi acum. Sunt destul de cunoscuţi şi nu vreau să le dau numele.

– Toată lumea se fereşte să vorbească de informatorii Securităţii şi mai ales de influenţa nefastă a activităţii lor în societatea ceauşistă. Au trecut treizeci de ani de la căderea comunismului şi încă ne e teamă să deschidem acest dulap în care zac scheletele turnătorilor. Oare de ce?

– Cine n-a trăit acele vremuri, oribile din punctul ăsta de vedere, nu are cum să înţeleagă fenomenul. Informatorii Securităţii făceau parte din aparatul represiv construit de comunişti pentru a ţine poporul în mână, sub toate formele. Securitatea era instrumentul partidului, poliţia politică de care mai auzim, sporadic, şi în zilele noastre. Când te căuta Miliţia şi mai ales Securitatea era de rău! Pentru a putea deţine controlul în societate, Securitatea racola sute de oameni din absolut toate domeniile de activitate. Nu cred că exista loc în care să nu pătrundă ochii şi urechile securiştilor, informatori de toate categoriile. Pe unii îi angajau cu simbrie, pe alţii îi şantajau pe diverse teme şi mai erau cei care turnau din proprie iniţiativă, pentru că aşa se simţeau importanţi. Ca să înţelegeţi, de exemplu, dacă o femeie oarecare era prinsă că a făcut avort – avortul fiind interzis prin lege –, avea două alternative: să meargă la puşcărie ori să îşi toarne la Securitate prietenii, cunoscuţii şi chiar familia, după caz. De cele mai multe ori, cei în cauză preferau, evident, să devină informatori. Cei racolaţi şi plătiţi aveau alt statut şi nu se ocupau de găinării. Erau trimişi să asculte în cercuri mai importante. De obicei făceau parte din acele cercuri oameni pe care îi considerai prieteni de o viaţă, alături de care te distrai la tine în casă sau în concedii cu familia. Vorbeai vrute şi nevrute, înjurai regimul, pe Leana ori pe nea Nicu şi ulterior te trezeai cu Securitatea la uşă. Odată intrat în colimator, viaţa ta căpăta un alt curs. Am cunoscut mulţi oameni care au avut dosare grele de pe urma acestor turnători. Cei care turnau din proprie iniţiativă, fără să fie racolaţi, o făceau din invidie sau mai ştiu eu din ce motiv minor. În principiu, erau colegi de muncă care te invitau la o bere, după orele de program, şi scoteau de la tine te miri ce nemulţumire legată de sistem, de condiţiile în care trăieşti. A doua zi mergeau şi turnau la Securitate. Mi s-a întâmplat şi mie, pe vremea când lucram la Uzina Neptun. Am avut noroc cu cel de la Biroul Documente Secrete din uzină, Mihai Oprescu – fost securist ce a primit trei cizme în fund şi a fost retrogradat la BDS Neptun – care mă simpatiza şi a reuşit să liniştească apele. Eram gură mare şi vorbeam împotriva regimului. Nu mă feream deloc şi s-a găsit unul să mă toarne. Ştiu cine, persoană cunoscută din Neptun! În urma acestui incident, am rămas prieten cu cel de la BDS şi în decembrie ’89 mi-a arătat lista scurtă a informatorilor din uzină. Am văzut cu ochii mei zeci de nume la care nu mă aşteptam, multe dintre ele cu rezonanţă în viaţa publică postdecembristă. Unii au ajuns chiar primari în democraţie. După ’90 aveam să aflu, tot de la Oprescu, într-o seară la şpriţ, că lista întreagă a informatorilor de la uzină cuprindea sute de nume şi asta în condiţiile în care aceasta avea aproximativ 3700 de angajaţi. În concluzie, se poate spune că mai mult de 10% din angajaţii Uzinei Neptun turnau la Securitate. Pare de domeniul fanteziei, dar ăsta este adevărul. Informatorii erau mult mai periculoşi decât securiştii, pentru că nu le cunoşteai identitatea şi era practic imposibil să te fereşti. De unii ştiam cu toţii, pentru că erau plini de ei şi se deconspirau singuri prin comportament şi printr-un nivel de trai peste medie. Îi vedeai la un moment dat, după ce intrau în sistem, cu televizoare color, cu ţigări şi băuturi fine, cu numere scurte la maşini şi alte mărfuri pe care nu le putea procura oricine. Tot după ’90 am avut curiozitatea să îmi citesc dosarul de la Securitate. Am găsit acolo multe poveşti turnate de cunoscuţii mei, printre care şi de un bun prieten. Nu îmi venea să cred ce povestea omul despre mine în acele rapoarte. Nu m-am lăsat până n-a recunoscut măgăria. Într-o zi l-am pus de faţă cu ofiţerul de Securitate care răspundea de el şi n-a mai avut ce să facă. Cu toate astea, suntem prieteni şi azi. În afară de prieteni, mă mai turna şi unul de la UTC, şef pe oraş. Devenisem periculos când am organizat trupele de teatru la Casa Tineretului. De asta cred că a divulga numele turnătorilor la Securitate este o chestiune destul de delicată. Eu ştiu multe specimene de acest soi şi poate că într-o zi o să le deconspir identitatea. La vârsta mea nu prea mai am ce pierde.  

– Şi totuşi, nu credeţi că a sosit timpul să vorbim deschis despre această tipologie umană născută în comunism care încă face mult rău societăţii? N-ar trebui să ştim câţi foşti turnători la Securitate mai există azi în politică ori în administraţie şi câţi alţii dintre ei s-au îmbogăţit, după ’90, prin toate formele de şantaj şi trafic de influenţă?

– E cam târziu. Asta trebuia să se întâmple imediat după lovitura de stat din decembrie ’89. Atunci era mare nevoie să susţinem până la sacrificiu Proclamaţia de la Timişoara şi mai ales punctul 8, care propunea ca legea electorală să interzică dreptul la candidatură foştilor activişti comunişti şi foştilor ofiţeri de Securitate. Poate aveam o șansă să mai scăpăm de comuniștii și securiștii care au otrăvit democrația până în zilele noastre. Privind în urmă cu mintea de acum îmi dau seama că ar fi fost practic imposibil să oprim această hemoragie. Păi, să ne gândim doar la faptul că Uzina Neptun avea 300 de informatori, oameni care aparțineau sistemului. Să mai adăugăm alte sute din întreg orașul și alte mii de oameni cu funcții politice și administrative dobândite în regimul comunist. Să înmulțim rezultatul cu numărul localităților din țară și vom observa de ce s-a produs restaurația comunistă în România și de ce Iliescu a câștigat atunci alegerile prezidențiale cu 80% din voturi. România nu putea merge pe altă cale în momentul acela. România era sufocată de activiști comuniști, securiști, turnători și tot soiul de oameni crescuți la sânul Rusiei bolșevice. Aștia au moștenit democrația și tot ei o pângăresc și azi. Eu mi-am dat seama ce se întâmplă încă din ianuarie ’90, când am participat, alături de alți colegi, la manifestațiile partidelor istorice din București și am fost martor la represiunile ordonate de Iliescu. Când ne-am întors la uzină, după acele manifestații, am avut de furcă cu salariații, care ne huiduiau și nu ne scoteau din țărăniști împuțiți și trădători de țară. Toți țineau cu Iliescu și Roman. Bineînțeles că erau puși de cei cărora le stăteam în gât, de anumiți șefi de secții, care în 22 decembrie 1989 îi înjurau pe muncitori și le interziceau să iasă în stradă la demonstrații. Mă țineau minte că le-am subminat autoritatea. Vă dați seama ce fel de democrație  era în România anilor ’90! În plus, cred că au avut grijă securiștii să facă în așa fel încât să dispară toate dosarele ce cuprindeau listele cu informatori. Am mai spus, eu am avut lista scurtă de la Neptun în mână și știu clar că toate BDS-urile din uzine aveau asemenea liste. Unde au dispărut, nu se știe! Sau mai bine zis nu vrem să se știe. Așa că, în prezent, este aproape imposibil de făcut un astfel de inventar. Oricum, mare parte din informatorii de ieri se regăsesc în multe funcții cheie în prezent. Asta este foarte clar. Şi mai este o chestiune pe care puţină lume o înţelege: Securitatea a fost copilul care şi-a devorat părinţii: creată de Partidul Comunist, până la urmă s-a dovedit a fi călăul PCR.

Monitorizat ani la rând de Securitate pentru că vorbea nepermis de mult la adresa regimului ceauşist, Iosif Mihăilescu a avut un rol destul de important în evenimentele din decembrie 1989, atunci când s-a implicat activ în organizarea noilor structuri democratice la nivel de uzină şi la nivel de oraş. Despre aceste lucruri, dar şi despre privatizarea Uzinei Neptun şi activitatea sindicală a personajului nostru vom vorbi în partea a doua a interviului, pe care o vom publica săptămâna viitoare. (F.F.)