Holocaust versus Gulag

O statistică amară

Este foarte greu să se păstreze o atitudine obiectivă atunci când se vorbeşte de Holocaust şi de Gulagul prin care au trecut sute de mii de cetăţeni ai României Mari şi când se analizează actele abominabile soldate cu sute de mii de morţi. După mai mult de o jumătate de secol  apele nu s-au limpezit, iar istoria reală ajunge greu la cunoştinţa poporului român. 

Holocaustul este cumplita politică nazistă de exterminare a populaţiei evreieşti din ţările europene. În Muzeul Holocaustului de la Washington, după Germania, care era prezentată ca ţara vinovată de exterminarea a milioane de evrei, România era plasată pe locul al doilea, cu o cifră de 450.000 de victime în pogromurile de la Iaşi şi în lagărele din Transnistria. 

Invitat de preşedintele Carter să viziteze America, Nicolae Ceauşescu a fost dus şi la Muzeul Holocaustului de la Washington. Întâlnind panoul în care era trecută cifra de 450.000 de evrei ucişi în România, acesta a protestat vehement, considerând că este o exagerare. Ceauşescu reuşise să mijlocească pacea dintre Egipt şi Israel, aducându-i la Sinaia, în Castelul Foişor, pe preşedintele egiptean Anwar Sadat şi pe premierul Israelului, Menachen Begin, care au căzut de acord să încheie un tratat de pace între cele două ţări. 

Pentru a sublinia relaţiile bune ale României comuniste cu statul evreu, trebuie să amintim că după războiul din 1967 dintre Israel şi ţările arabe, România a fost singurul stat socialist care nu a rupt relaţiile diplomatice cu acesta. În consecinţă, conducerea muzeului a scăzut 150.000 de evrei morţi în timpul conflagraţiei mondiale în România şi anume pe cei trimişi la Auschwitz de către regimul fascist din Ungaria, din teritoriul smuls României prin dictatul de la Viena. 

Cu toate insistenţele Gestapoului german, din România ciopârţită prin pactul Ribbentrop Molotov, evreii nu au fost trimişi în lagărele de exterminare din Polonia. Mai mult, cei care reuşeau să fugă din Maramureşul căzut sub ocupaţie maghiară erau ajutaţi. Regina mamă Elena, împreună cu doctorul Wilhelm Filderman, preşedintele Comunităţii Evreieşti din ţara noastră, a mers la mareşalul Antonescu şi i-a cerut ca evreii care s-au salvat de prigoana din Ardealul de nord să nu fie predaţi germanilor. Antonescu a găsit o soluţie şi a aprobat ca nava Transilvania să plece de la Constanţa la Haifa, o dată pe lună, cu aceşti evrei refugiaţi care, fiind din Ardealul de nord, îşi pierduseră cetăţenia română. Ulterior, Regina Elena a primit o înaltă distincţie din partea statului Israel – „Drept între popoare” – acordată celor care i-au salvat pe evrei. Aceeaşi distincţie a primit-o şi primarul oraşului Cernăuţi, C. Popovici, care a salvat zeci de mii de evrei din Bucovina.

Am cunoscut personal evrei care mi-au povestit cum părinţii lor s-au salvat plecând cu luxosul vapor Transilvania în Palestina. Cei din vechiul regat au avut însă de îndurat multe privaţiuni. Erau scoşi la muncă forţată (de exemplu, iarna curăţau de zăpadă străzile din capitală), iar proprietăţile le-au fost confiscate printr-o politică de aşa-zisă românizare. În această perioadă, în capitală au continuat să funcţioneze şcolile pentru elevii evrei şi teatrul evreiesc Baraşeum, care există şi astăzi.

Constant însă, şeful statului, Ion Antonescu, a refuzat să aplice în România soluţia finală pe care o cerea Germania. 

Până în 1940, comunitatea evreilor din România a prosperat. Prezenţi pe teritoriul României, chiar de pe vremea Daciei romane (există menţionată o cohortă de soldaţi evrei aduşi să apere provincia), evreii apar în istoria noastră de-a lungul Evului Mediu în comunităţi mici, stabilite mai ales în Moldova. La sfârşitul secolului al XIX-lea au început să emigreze masiv în România din Imperiul Ţarist (care cuprindea atunci şi o parte din Polonia) şi să caute refugiu în România. În Rusia ţaristă, mişcarea anarhistă „Voinţa poporului”, din care făceau parte foarte mulţi studenţi evrei, organiza frecvent atentate împotriva ţarului Alexandru al II-lea. După fiecare atentat (au fost opt în total), poliţia politică Ohrana organiza cu interlopii din mahalalele oraşelor represalii crunte, incendieri, violuri, asasinate în cartierele evreieşti. Încercând să se salveze de aceste pogromuri, evreii treceau Prutul, de multe ori fără bagaje ori acte şi poposeau la rudele lor din Moldova. 

Devenise problema evreiască o chestiune de stat. În Constituţie era prevăzut că aceia care nu erau creştini, musulmanii şi evreii, nu puteau primi cetăţenie în vechiul regat. Neavând cetăţenie, nu puteau avea proprietăţi, iar singurele afaceri la care se pricepeau şi pe care le puteau practica erau cămătăria şi arendarea moşiilor boiereşti. 

Într-o scrisoare către tatăl său, Carol I scria: „dacă dau cetăţenie evreilor, rămân fără marea proprietate în România”, multe moşii ale marilor boieri care huzureau pe la Paris fiind împovărate de ipoteci în favoarea cămătarilor evrei. 

Cetăţenia s-a acordat după Războiul de Independenţă pentru toţi evreii care au luptat pe fronturile din Balcani şi apoi, anual, unui număr fixat prin lege. După primul război mondial, în România Mare toţi evreii au primit cetăţenie română. Se formase la noi una din cele mai mari comunităţi din Europa – 800.000 membri, care au prosperat. În mare parte din oraşele moldoveneşti majoritatea populaţiei o formau evreii (la Iaşi erau 30.000). În capitală, cartiere întregi precum Dudeşti, Calea Văcăreşti, erau locuite de ei. În anii ’30, dominau unele sectoare bancare, industriale şi comerciale. Industriaşul Max Auschnitt, bancherul Aristide Blank, Brainstein –  editor al ziarelor „Dimineaţa” şi „Adevărul”, Magda Lupescu – amanta şi viitoarea soţie a regelui Carol al II-lea, aveau averi fabuloase. 

Evreii au avut o contribuţie importată şi în domeniul culturii române, unde au dat mari scriitori, muzicieni, artişti plastici, savanţi. Până în 1940, convieţuirea între comunitatea evreilor şi populaţia românească a fost paşnică şi pe alocuri chiar cordială. Situaţia a început să se  deterioreze prin anii 30, odată cu ascensiunea mişcării de extremă dreaptă, înfiinţată şi condusă de Corneliu Codreanu. Exista un conflict între extrema dreaptă şi extrema stângă, reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat în 1921. Este surprinzător cât de mulţi evrei au aderat la comunism, devenind chiar lideri ai acestei organizaţii aflată total sub controlul Moscovei. 

În 1921, Partidul Comunist l-a ales ca lider pe Gheorghe Cristescu, meseriaş din Bucureşti, vechi militant al mişcării socialiste. După un an, refuzând să asculte orbeşte ordinele venite de la Comintern (Internaţionala a III-a comunistă), acesta s-a retras, rămânând o figură pitorească şi corectă a mişcării muncitoreşti din România. În 1971, pe când Nicolae Ceauşescu sărbătorea cu mare fast 50 de ani de la crearea PCR, Gheorghe Cristescu avea 90 de ani. Cu acest prilej, Ceauşescu i-a trimis pe cei de la gospodăria de partid la modesta locuinţă a bătrânului, ce până atunci fusese total ignorat de regim, să-l întrebe ce şi-ar dori ca dar la această aniversare. Cristescu a exprimat două doleanţe: să i se dea carnetul de partid nr. 1 (informat telefonic, Ceauşescu a aprobat) şi „să daţi înapoi pământul ţăranilor”, dorinţă care l-a trecut din nou pe linie moartă. Ceilalţi activişti bolşevici nu au avut verticalitatea lui Gheorghe Cristescu, ascultând orbeşte de directivele venite de la Moscova. 

În 1924, comunistul Max Goldstein a plasat o bombă în sala Senatului României, explozia ucigând patru senatori. Ministrul de justiţie, prin legea Mârzescu, care îi poartă numele, a interzis organizaţiile comuniste care atentau la siguranţa statului prin acte teroriste şi răscoale în Basarabia (răscoala de la Tatar-Bunar).  Din 1924, Partidul Comunist, trecut în ilegalitate, şi-a ţinut congresele la Viena, Harkov şi Moscova. Trei dintre liderii Partidului Comunist au fost evrei maghiari. Elek Köblös (1924 – 1926), Bela Breiner (1938 – 1940), Ştefan Foriş (1940 – 1944). Alţi lideri marcanţi au fost Cristian Racovski, Alexandru Dobrogeanu Gherea, Eugen Rozvani, Elena Filipovici, Marcel Pauker, Boris Ştefanov (toţi evrei), care s-au refugiat în Rusia ca să scape de pedepsele date de justiţia română pentru activităţile lor ilegale. În 1938, toţi au fost executaţi din ordinul lui Stalin, care începuse masive epurări ale partidului bolşevic. 

Aceasta era situaţia cu cele două formaţiuni extremiste din România Mare până în preajma războiului. La 5 septembrie 1940, Carol al II-lea abdică şi fuge împreună cu Magda Lupescu în străinătate. La putere a venit mişcarea legionară cu o conducere bicefală: generalul Ion Antonescu, şef al statului şi Horia Sima, viceprim-ministru. La doar 29 ani de ani, tânăr, fără experienţă politică, Horia Sima a primit în mişcare multe personaje dubioase din lumea interlopă şi a comis cumplite acte de teroare, lichidând pe adversarii Gărzii de Fier din perioada carlistă: asasinarea lui Nicolae Iorga (legionarii îl socoteau asasinul moral al lui Corneliu Codreanu, care a ajuns în închisoare reclamat de Iorga că a fost insultat în ziarul legionar „Porunca vremii”, aceasta aducându-i o condamnare pentru ultraj la adresa unui demnitar al statului); uciderea ministrului Virgil Madgearu (economist şi membru marcant al PNŢ-ului), a celor vinovaţi de asasinarea lui Codreanu şi a altor lideri legionari, la Tâncăbeşti, sub pretexul fugii de sub escortă. În masacrul de la Jilava au fost ucişi 69 de demnitari implicaţi în afacerea Tâncăbeşti, între care un fost ministru, generalul Argeşanu, ministrul de justiţie, Victor Iamandi, şeful serviciului secret, Gavrilă Marinescu. 

Conflictul cu Antonescu s-a declanşat rapid. Sprijinită de Gestapo, care furniza arme, mişcarea legionară este vinovată de pogromurile de la Iaşi şi din Bucureşti, în timpul rebeliunii din ianuarie 1941. Rebeliunea care degenera în crime şi jafuri în cartierele evreieşti a fost înăbuşită în mod sângeros de armată la ordinul lui Antonescu. Mişcarea legionară a plătit din greu excesele săvârşite încă din epoca lui Carol al II-lea. După ce o echipă din Germania, condusă de Horia Sima, l-a ucis pe primul ministru Armand Călinescu (responsabil direct de asasinatele de la Tâncăbeşti), Carol al II-lea a dat ordin ca în fiecare capitală de judeţ poliţia să ridice câte trei legionari cunoscuţi şi fără judecată să-i împuşte şi să-i lase trei zile să zacă pe pavajul pieţelor publice. Au fost ucişi atunci fără judecată, în jur de 300 de legionari într-o singură noapte, unii din ei total nevinovaţi, tineri studenţi idealişti. După rebeliune, Antonescu a trimis în lagăre şi de acolo, când a început războiul, în batalioane de pedeapsă în linia întâi, mii şi mii de legionari, toţi murind pe front. Alţii au rămas întemniţaţi până la venirea comuniştilor la putere, care i-au exterminat în cumplitele temniţe de la Piteşti, Aiud, Gherla, Sighet şi în lagărele de la Canal. 

În timpul lui Ceauşescu, când s-a încercat să se scrie o istorie a Partidului Comunist din România (niciodată n-a putut fi publicată), cercetătorii de la Instititul de Istorie PCR au constatat că Partidul Comunist, de la înfiinţare până la cucerirea puterii, a avut 40 de victime. În perioada proletcultistă a anilor ’50, copiii învăţau la şcoală despre eroii clasei muncitoare: Vasile Roaită (cel care a tras sirena la Griviţa în timpul grevei), Pavel Tkacenko – împuşcat de jandarmi sub pretextul fugii de sub escortă (acesta trăia la Moscova şi avea pensie de ilegalist), Filimon Sârbu – executat în timpul războiului (semnaliza bombardierelor sovietice noaptea, cu lumini de lanternă, perimetrul unde se aflau rezervoarele de petrol din portul Constanţa), Donca Simo, Olga Bancic şi alţi câţiva cu biografii şi statut incert, aproximativ 40 de persoane. 

În paralel, aceşti istorici, în general culturnicii regimului comunist, Mihail Roller, Clara Cuşnir-Mihailovici, Nicolae Goldberger, Ion Ardeleanu, Janeta Benditer, Barbu T. Câmpina (după nume se înţelege din ce etnie proveneau), au descoperit că mişcarea legionară decimată de Carol al II-lea, Antonescu şi regimul comunist, ajuns la putere după 23 august 1944, avea la activ peste 30.000 de victime. Regimul care a preluat definitiv puterea la 30 decembrie 1947 avea în conducerea statului şi a  partidului, printre alţii, următoarele personalităţi: Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Walter Roman, Ştefan Voicu, Leonte Răutu, Petre Borilă (cuscrul lui Ceauşescu, fiica lui fiind prima soţie a lui Valentin Ceauşescu), Petre Lupu, Iosif Chişinevschi, toţi evrei. Ana Pauker, condamnată pentru activitatea în ilegalitate, închisă la Dumbrăveni, a fost obiectul unui schimb de deţinuţi, sovieticii eliberând un patriot basarabean, pe Nicolae Codreanu, în schimbul ei. În Rusia, în timpul războiului, Ana Pauker împreună cu Vasile Luca, a mers în lagărele de prizonieri români şantajându-i pe soldaţi şi ofiţeri că dacă nu se înrolează în divizia „Tudor Vladimirescu”, nu îşi vor mai vedea familia şi ţara niciodată. 

În conducerea securităţii, în cele mai înalte posturi erau Alexandru Nicolschi, Pantiuşa Bodnarenko, în Prahova, colonelul Mauriciu Ştrul şi alţii ca ei. 

În literatura proletcultistă a anilor ’50, la loc de cinste erau trecuţi în manualele şcolare A. Toma, Marcel Breslaşu, Veronica Porumbacu, Eugen Frunză (poeţi), Ion Călugăru, Alexandru Jar (romancieri), Alexandru Voitin, Aurel Baranga, Nicolae Moraru (dramaturgi),  Ovid Crohmălniceanu (critic literar), Sadi Rudeanu, Sorin Toma, Silviu Brucan (jurnalişti). Unele dintre aceste nume sunt pseudonimele unor scriitori de etnie evreiască. Sorin Toma a scris în „Scânteia” cel mai murdar pamflet împotriva marelui poet Tudor Arghezi – „Poezia putrefacţiei, putrefacţia poeziei”. Aceştia sunt autorii cumplitei terori instalate de regimul comunist prin imitarea Gulagului sovietic, pe care uneori l-au depăşit prin monstruozitate, cum a fost şi cazul cu experimentul reeducării din penitenciarul de la Piteşti, coordonat direct de şeful securităţii, Alexandru Nicolschi. Acolo, deţinuţii au fost asmuţiţi unii împotriva altora şi cei favorizaţi de conducerea închisorii au aplicat cele mai teribile torturi şi chinuri morale camarazilor din celulă. 

Gulagul românesc este opera regimului comunist condus de Gheorghiu Dej. Împotriva lui s-au ridicat Ana Pauker – ministru de externe, Vasile Luca – ministru de finanţe, Teohari Georgescu – ministru de interne, care au încercat să-l răstoarne de la putere. Sprijinit de Stalin, acesta a reuşit să-i înlăture excluzându-i din partid, Vasile Luca fiind chiar condamnat la închisoare pe viaţă. Până aproape de moartea sa, Gheorghiu Dej a patronat şi el regimul de exterminare a elitei româneşti. În Gulagul de pe teritoriul României au murit 300.000 de deţinuţi politici: fruntaşi ai partidelor politice, generali ai armatei române, intelectuali cu concepţii de dreapta, partizani din munţi. În timpul războiului, fiind în vigoare legea marţială, s-au luat măsuri drastice împotriva partizanilor lăsaţi în Basarabia şi Transnistria după retragerea armatei sovietice în urma campaniei dusă de armata română în 1941. Aceştia au împuşcat soldaţii români aflaţi în spatele frontului, au otrăvit fântânile şi au aruncat în aer statul major al armatei române din Odessa. 

Mareşalul Antonescu a dat nişte ordine drastice; pentru fiecare soldat ucis erau luaţi ostatici evrei din localitatea respectivă şi executaţi. Armata română este vinovată de excesele şi masacrele care s-au înfăptuit uneori împotriva populaţiei evreieşti din satele basarabene. Evreii închişi în lagărele din Transnistria au pierit şi ei o parte datorită condiţiilor de înfomentate şi datorită lipsei de asistenţă medicală. Când a început retragerea armatei germane, nemţii au executat numeroşi evrei comunişti întemniţaţi la Râbniţa şi Vapniarka, între care Lazăr Grunberg şi Bernat Andrei, conducătorii UTC-ului. 

În concluzie, din ambele părţi a curs mult sânge nevinovat, aşa cum se observă din această încercare de statistică şi este foarte greu să ajungem la o prezentare obiectivă a tragicelor evenimente, cum s-a văzut şi la recenta emisiune moderată de Rareş Bogdan, de la care am împrumutat titlul: Holocaust versus Gulag..

Alin CIUPALĂ