Având în vedere importanţa pe care o are Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, judeţul Dâmboviţa, m. 21 iulie 1907, Câmpina) pentru câmpineni, marele pictor trăindu-şi ultimii ani în localitatea noastră, merită, credem noi, menţionate câteva detalii mai puţin cunoscute despre destinul câtorva zeci de tablouri semnate de el, proprietate publică şi privată, care au luat calea Rusiei în 1916 şi 1917, făcând parte din ceea ce s-a constituit, generic, sub titulatura de Tezaurul de la Moscova, aşa cum reiese din cartea lui Marian Vociu despre acest subiect atât de spinos, care afectează chiar şi în prezent relaţiile dintre România şi Federaţia Rusă.
Se cunoaşte panica ce a cuprins autorităţile române de la Iaşi care, după ce în decembrie 1916 trimiseseră la Moscova, în inima Imperiului Ţarist, stocul de aur al B.N.R. (96 de tone de aur), în vara anului 1917 au ambalat şi direcţionat spre Moscova alte zeci de vagoane cu cele mai preţioase obiecte de care dispunea ţara, pentru a nu cădea în mâna inamicul german şi autro-ungar. Printre aceste bunuri de o valoare inestimabilă (multe greu de cuantificat pecuniar) s-au aflat şi sute de tablouri. Greu de înţeles gestul Guvernului Român, având în vedere şi faptul că în iunie-iulie 1917 Rusia se afla în plin uragan politic, anarhia cuprinzând treptatat întregul fost Imperiu Ţarist (ţarul fusese detronat în februarie 1917). În contextul unirii Basarabiei cu Vechiul Regat şi confruntărilor armate între forţele militare române şi bandele comuniste, bolşevicii au blocat orice încercare de restituire a Tezaurului, cele două părţi, aflându-se într-un adevărat război cald nedeclarat, atât pe graniţa de pe Nistru, cât şi în interiorul României, unde grupări pro-comuniste au încercat să disloce „regimul burghezo-moşieresc”, fără rezultate notabile, căci ţărănimea română rămasese fidelă Coroanei.[1]
La 3 decembrie 1941, Guvernul Antonescu a înfiinţat o comisie care trebuia să stabilească cu exactitate care era inventarul rămas la Moscova, după restituirea, în principal a arhivelor, din 1935. Comisia a trimis adrese către instituţiile de artă din România pentru a face o recapitulare. Pinacoteca Statului oferea cifra de 45 de pânze semnate de Grigorescu, Muzeul Kalinderu 54, iar Colecţia Nicolae Bălănescu cifra de 13 pânze de Grigorescu (Spre casă, Car cu boi, Şatra, Florica, Bretonă, Cap de copil, Rucăreancă, Colţ de pădure, Ţigancă, Vânat, Bătălia de la Smârdan, Plaja, Apus de soare). Ar fi un total de 112, dar erau mai multe (în jurul a 120), provenind şi din alte colecţii.
În contextul mărinimei sovietice din 1956, înainte de a fi restituită partea artistică a Tezaurului (nu şi aurul, cheltuit) la Moscova a fost organizată o expoziţie Grigorescu, care a fost apreciat atât de mult de criticii de artă sovietici încât a fost comparat chiar cu Ilia Repin, cel mai mare pictor rus din secolul al XI-lea, instrumentalizat şi confiscat de propaganda sovietică, având în vedere că Repin nu a vrut sa treacă în Rusia Sovietică după 1917 preferând să rămână şi să moară în Finlanda, la Kuokkala, în Carelia de est în 1930, chiar daca in ultimii ani a avut serioase probleme financiare (Kuokkala a fost anexată de URSS în 1940, redenumită Repino). Nicolae Grigorescu a fost declarat „unul din cei mai mari artişti ai secolului trecut” (conform relatării lui Andrei Otetea). Repatriate, tablourile lui Grigorescu (120) au fost expuse la Galeria Naţională a Muzeului de Artă a R.P.R. care îşi deschisese festiv porţile, primii vizitatori fiind, la 22 august 1956, ştăbimea comunistă de nivel înalt (Dej, Stoica, Ceauşescu, Apostol), mândră nevoie mare de succesul propagandistic obţinut, total neaşteptat, poate şi în contextul dezgheţului care a purtat, pentru scurt timp, marca lui Hruşciov. Să notăm dubla perversitate a situaţiei: sovieticii îşi făceau imagine cu ceea ce nu le aparţinea, cu tezaurul artistic şi numismatic al Regatului României pe care înalţii nomenklaturişti îl distruseseră, ucigându-i pe cei mai de seama reprezentanţi care, mulţi dintre ei, se aflau chiar atunci în Gulagul RPR. Criticul de arta Marin Mihalache evoca în „Scînteia”, după ce a vizitat expoziţia: „Numai de Nicolae Grigorescu sunt peste 120 (Dorobanţul, Gornistul, Patrulă românească în recunoastere ş.a) portrete, nuduri, peisaje şi flori, ciobănaşi şi ciobăniţe, care cu boi, şatre de ţigani, două autoportete, precum şi un tablou înfăţişând pe pictorul Ion Andreescu la Fontainbleu”. În panica anului 1917 au ajuns în Rusia nu numai tablourile lui Grigorescu, ci şi vreo douăzeci de desene ale marelui pictor roman.
Puţin cunoscut este şi faptul că în iunie 1917, când autorităţile de la Iaşi credeau că germanii vor intra în oraş în câteva zile, luând de bune fanfaronadele lui Mackensen şi ale clicii sale de colaboraţionişti români (care deja împărţiseră prefecturile din Moldova!), a fost expediat la Moscova şi stocul metalic al mai multor bănci şi societăţi. Printre ele am regăsit şi Societatea Anonimă Steaua Română, care deţinea impresionanta rafinărie din Câmpina, printre multe alte instalaţii şi care, este de bănuit, deţinea însemnate cantităţi de bani sau aur. „Băncile şi instituţiile publice predau rapid Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni aurul şi stocul metalic. Pentru sume uriaşe primesc banale chitanţe de mână”. Aurul nu s-a mai întors niciodată în România, se pare, fiind cheltuit de bolşevici şi Lenin în primii lor ani de teroare roşie.
Codruţ CONSTANTINESCU
Note:
1. Probabil că şi conduitele exemplare ale lui Ferdinand şi Mariei de-a lungul drumului prin deşert din perioada decembrie 1916- decembrie 1918 au contribuit la această loialitate nu numai promisiunea de reforma agrară.
