Poate că Henry Miller era cam exaltat atunci
când scria aceste rânduri, dar oricine a fost în Grecia cel puțin o dată știe că un sâmbure de adevăr tot conțin cuvintele sale fie și pentru că magia bătrânei Elade este dată de
farmecul său natural unic. „S-au
întâmplat lucruri minunate în Grecia – se întâmplă lucruri într-adevăr
minunate, care nu se pot întâmpla altundeva pe pământ. Ca și cum El ar
încuviinţa, Grecia rămâne sub protecţia Creatorului. Se poate ca și ceilalţi
oameni să aibă necazurile lor mărunte, dar se simte mâna magică a lui Dumnezeu și, orice ar
face sau ar vrea să facă oamenii, Grecia continuă să fie o grădina sacră – și credinţa
mea este că va rămâne așa până la sfârșitul lumii”. (Henry Miller, „Colosul
din Maroussi”). Paradoxul nostru, al balcanicilor, este că mai aflăm ce
se mai întâmplă în țările noastre, atât de apropiate, nu numai
din punct de vedere al distanței, dar împărtăşind aceeaşi istorie sau
bucate „tradiționale” (toate unice) doar când vreun cataclism le lovește, fie că este unul natural cum s-a întâmplat în Elada, fie vreunul
politic, de care Balcanii sunt mult prea bântuiți, ultimul fiind reprimarea manifestaţiei din 10 august, una soft pentru
gradul balcanic de represiune, dar totuși un semnal clar.
Trebuie să recunosc că a treia experiență turistică estivală
elenă nu a știrbit cu nimic atracția față de Grecia turistică, ci dimpotrivă, a
cimentat-o. Probabil că trebuie să ai în sânge această chemare către bătrânul
leagăn al civilizației europene (chiar cuvântul Europa este de
origine greacă) și, mai ales, să depășești schematismul experiențelor turistice standard care se învârt
obsesiv în jurul coordonatelor: plaje magnifice – mâncare bună – poate un
obiectiv două turistice care trebuie neapărat bifate. Cum arată Grecia în vara
anului 2018? Care este legătură între turismul industrial și criza economică ce pare a fi depășită după opt ani grei?
Este oare Grecia făcută pentru turism?
când scria aceste rânduri, dar oricine a fost în Grecia cel puțin o dată știe că un sâmbure de adevăr tot conțin cuvintele sale fie și pentru că magia bătrânei Elade este dată de
farmecul său natural unic. „S-au
întâmplat lucruri minunate în Grecia – se întâmplă lucruri într-adevăr
minunate, care nu se pot întâmpla altundeva pe pământ. Ca și cum El ar
încuviinţa, Grecia rămâne sub protecţia Creatorului. Se poate ca și ceilalţi
oameni să aibă necazurile lor mărunte, dar se simte mâna magică a lui Dumnezeu și, orice ar
face sau ar vrea să facă oamenii, Grecia continuă să fie o grădina sacră – și credinţa
mea este că va rămâne așa până la sfârșitul lumii”. (Henry Miller, „Colosul
din Maroussi”). Paradoxul nostru, al balcanicilor, este că mai aflăm ce
se mai întâmplă în țările noastre, atât de apropiate, nu numai
din punct de vedere al distanței, dar împărtăşind aceeaşi istorie sau
bucate „tradiționale” (toate unice) doar când vreun cataclism le lovește, fie că este unul natural cum s-a întâmplat în Elada, fie vreunul
politic, de care Balcanii sunt mult prea bântuiți, ultimul fiind reprimarea manifestaţiei din 10 august, una soft pentru
gradul balcanic de represiune, dar totuși un semnal clar.
Trebuie să recunosc că a treia experiență turistică estivală
elenă nu a știrbit cu nimic atracția față de Grecia turistică, ci dimpotrivă, a
cimentat-o. Probabil că trebuie să ai în sânge această chemare către bătrânul
leagăn al civilizației europene (chiar cuvântul Europa este de
origine greacă) și, mai ales, să depășești schematismul experiențelor turistice standard care se învârt
obsesiv în jurul coordonatelor: plaje magnifice – mâncare bună – poate un
obiectiv două turistice care trebuie neapărat bifate. Cum arată Grecia în vara
anului 2018? Care este legătură între turismul industrial și criza economică ce pare a fi depășită după opt ani grei?
Este oare Grecia făcută pentru turism?
În mare măsură da. În mod cert Grecia este
mult mai dependentă de industria turistică față de alte țări din Uniunea Europeană (precum Franța, Italia sau Spania, care au și alte industrii foarte performante, spre
deosebire de eleni). Numărul turiștilor a început să îngrijoreze autoritățile, pentru că el crește foarte repede de la an la an, ajungându-se
în 2018, conform previziunilor, la un maximum istoric de când se strâng date
statistice în acest domeniu: 32 de milioane de oameni au venit sau vor veni în
Grecia, au petrecut sau vor petrece timp în Grecia. Sigur vor cheltui bani.
Adică de trei ori mai mult decât populația țării. În ultimii trei ani, numărul turiștilor a crescut anual cu două milioane, astfel încât mulți își pun întrebarea: este Grecia capabilă să
facă față? Din altă perspectivă, Guvernul grec și autoritățile locale nu prea au avut de ales, căci din
2010, de când criza a afectat dramatic țara, obligată să apeleze
la trei pachete financiare acordate de Uniunea Europeană (prin Banca Centrală
Europeană) și Fondul Monetar Internațional (FMI) în valoare totală de 289 miliarde de euro, turismul a fost
centura de siguranță care a permis ţarii să nu se afunde și mai rău într-o recesiune ce părea fără sfârșit. Turismul produce 18% din PIB-ul Greciei, iar din cinci eleni, unul
lucrează în industria turismului, ceea ce dacă stai să observi insulele, e
drept, dominate de turism și turiști, pare chiar prea puțin. Bănuind că al doilea este în purul stil balcanic bugetar, într-o formă
sau altă, ajungi să te întrebi unde lucrează oare ceilalți trei? (Probabil în marile aglomeraţii Atena-Pieru şi Salonic). Însă este
evident că turistul nu poate surprinde decât în trecere complexitatea unei țări. Primarul insulei Santorini, una dintre cele mai vizitate din Grecia,
conștientizează limitele pe care trebuie să le impună și dezvoltării turismului, căci insula de numai 76 de km pătrați găzduiește anual două milioane de turiști, forţându-l să limiteze numărul turiștilor care debarcă în Santorini la numai 8.000 zilnic. În plus, numărul
turiștilor din Asia și mai ales din China, s-a dublat față de 2017, se profită și de deschiderea liniei aeriene directe între
Beijing și Atena. Imposibil să nu remarci faptul că în
turism se muncește din greu încă de la vârste fragede. Greu
de găsit o tavernă unde să nu fie angajați pe perioada vacanței doi-trei adolescenți care se învârt seara ca niște titirezi încărcați cu farfurii și pahare. Și o fac pentru salarii destul de mici (în
jurul sau sub 500 de euro). De altfel tinerii înregistrează o rată foarte mare
de șomaj, mulți dintre ei preferând după 2010 să emigreze
în Europa, în căutarea unor slujbe mai bune. Observându-i nu ai cum să nu-ţi
aduci aminte de realitate din România, unde omologii lor nu sunt deloc la fel
de entuziasmați de micile munci sezoniere, iar cei care
împlinesc 18 ani se grăbesc mai întâi să-și depună dosarele de șomaj la AJOFM. Dar şi magazinele sunt pline şi de vânzători de vârsta a
treia, care în România s-ar fi aflat deja de două decenii la pensie, două
decenii de urmărit Antena 3 (evident, nu toţi o fac, unii mai ies şi în
stradă).
mult mai dependentă de industria turistică față de alte țări din Uniunea Europeană (precum Franța, Italia sau Spania, care au și alte industrii foarte performante, spre
deosebire de eleni). Numărul turiștilor a început să îngrijoreze autoritățile, pentru că el crește foarte repede de la an la an, ajungându-se
în 2018, conform previziunilor, la un maximum istoric de când se strâng date
statistice în acest domeniu: 32 de milioane de oameni au venit sau vor veni în
Grecia, au petrecut sau vor petrece timp în Grecia. Sigur vor cheltui bani.
Adică de trei ori mai mult decât populația țării. În ultimii trei ani, numărul turiștilor a crescut anual cu două milioane, astfel încât mulți își pun întrebarea: este Grecia capabilă să
facă față? Din altă perspectivă, Guvernul grec și autoritățile locale nu prea au avut de ales, căci din
2010, de când criza a afectat dramatic țara, obligată să apeleze
la trei pachete financiare acordate de Uniunea Europeană (prin Banca Centrală
Europeană) și Fondul Monetar Internațional (FMI) în valoare totală de 289 miliarde de euro, turismul a fost
centura de siguranță care a permis ţarii să nu se afunde și mai rău într-o recesiune ce părea fără sfârșit. Turismul produce 18% din PIB-ul Greciei, iar din cinci eleni, unul
lucrează în industria turismului, ceea ce dacă stai să observi insulele, e
drept, dominate de turism și turiști, pare chiar prea puțin. Bănuind că al doilea este în purul stil balcanic bugetar, într-o formă
sau altă, ajungi să te întrebi unde lucrează oare ceilalți trei? (Probabil în marile aglomeraţii Atena-Pieru şi Salonic). Însă este
evident că turistul nu poate surprinde decât în trecere complexitatea unei țări. Primarul insulei Santorini, una dintre cele mai vizitate din Grecia,
conștientizează limitele pe care trebuie să le impună și dezvoltării turismului, căci insula de numai 76 de km pătrați găzduiește anual două milioane de turiști, forţându-l să limiteze numărul turiștilor care debarcă în Santorini la numai 8.000 zilnic. În plus, numărul
turiștilor din Asia și mai ales din China, s-a dublat față de 2017, se profită și de deschiderea liniei aeriene directe între
Beijing și Atena. Imposibil să nu remarci faptul că în
turism se muncește din greu încă de la vârste fragede. Greu
de găsit o tavernă unde să nu fie angajați pe perioada vacanței doi-trei adolescenți care se învârt seara ca niște titirezi încărcați cu farfurii și pahare. Și o fac pentru salarii destul de mici (în
jurul sau sub 500 de euro). De altfel tinerii înregistrează o rată foarte mare
de șomaj, mulți dintre ei preferând după 2010 să emigreze
în Europa, în căutarea unor slujbe mai bune. Observându-i nu ai cum să nu-ţi
aduci aminte de realitate din România, unde omologii lor nu sunt deloc la fel
de entuziasmați de micile munci sezoniere, iar cei care
împlinesc 18 ani se grăbesc mai întâi să-și depună dosarele de șomaj la AJOFM. Dar şi magazinele sunt pline şi de vânzători de vârsta a
treia, care în România s-ar fi aflat deja de două decenii la pensie, două
decenii de urmărit Antena 3 (evident, nu toţi o fac, unii mai ies şi în
stradă).
E drept, s-au strecurat grecii cam fraudulos
în Uniunea Economică şi Monetară, însă acest pas s-a dovedit cât se poate de înțelept, căci tocmai ajutorul Uniunii Europene a împiedicat prăbușirea țării după 2010. Dacă ar fi rămas la drahmă,
aceasta s-ar fi devalorizat dramatic, afectând mult mai direct contribuabilul
grec și așa foarte nemulțumit de măsurile draconice, luate de autoritățile supuse presiunii creditorilor internaționali. Care au produs rezultate chiar dacă nu au fost deloc iubite de
eleni. Țara a revenit la o creștere economică robustă, șomajul s-a diminuat (de la 27% la puțin sub 20%, ceea ce oricum este mult), uriașul deficit bugetar a fost eliminat, ajungându-se chiar la un excedent
bugetar, rara avis în finanțele grecești, care în mod istoric sunt împovărate (chiar din primii ani de la obținerea independenței de stat grecii au fost imprumutaţi de
occidentali pentru că altfel fragilul stat elen risca să se prăbușească). Demonii populiști stau la pândă, căci și în Grecia vor fi în curând alegeri, iar premierul elen Tsipras, șeful partidului Siriza, este un alt politician în căutare de voturi, declarând
că „acum ar fi cazul să ne ocupăm din nou de asistență socială” domeniu față de care avea mâinile legate până de curând
de către instituțiile creditoare extern. Cam ca în cazul
României, unde se toacă banii pe pomeni electorale sigure, chiar între anii ciclului
electoral, guvernatorul Băncii Centrale a Greciei avertiza, cam în stiul lui
Isărescu (bate șaua ca să priceapă iapa) „Grecia încă are un
drum lung de parcurs. Dacă dăm înapoi față de ceea ce am realizat
acum sau în viitor, piețele financiare ne vor abandona și nu vom mai fi capabili să refinanţăm împrumuturile cu dobânzi
sustenabile” (interviul dat de Iannis Sturnaras ziarului „Kathimerini”.) Relațiile atât de tensionate cu Germania s-au
îmbunătățit simțitor, cel puțin la nivel oficial, probabil și ca urmare a unor promisiuni financiare (de
reducere a dobânzilor la creditele luate), astfel încât Grecia a fost de acord
cu cererea Guvernului Germaniei de a-i prelua pe migranții care ar fi depus cerere de azil în Grecia dar ar fi ajuns în Germania. O
mână de ajutor dată lui Merkel. Un alt subiect fierbinte și la propriu și la figurat este problematica macedoneană
care pare, în sfârșit, a-și găsi rezolvarea. Cine
ar fi crezut că tocmai Tsipras va avea curajul să se avânte pe un teren atât de
minat, având în vedere începuturile sale populiste și demagogice? Imposibil pentru noi de înțeles încăpățânarea elenă de a nu recunoaște fosta republică iugoslavă a Macedoniei (în fapt, fosta Macedonie care a
revenit Regatului Serbiei după cele două războaie balcanice, încheiate prin
Pacea de la București din 1913 – dacă Tito nu ar fi creat din
nimic această republica în cadrul Iugoslaviei sale probabil că mica provincie
ar fi rămas în componenţa Serbiei), însă există ceva similarități cu dosarul nostru basarabean. Bucureștiul s-a grăbit să recunoască independența Republicii Moldova, în timp ce elenii au făcut tot ce au putut pentru a
bloca accesul Macedoniei pe scena internațională după 1991.
Motivul? Cele trei regiuni nordice din Grecia (Anatoliki Makedonia – denumită astfel pentru că aici au fost așezați mulți dintre grecii care fie
au fugit, fie au fost transferați de Turcia kemalistă – terminologia
europeană se referă la ea drept Macedonia de Est și Tracia, Kentryki și Dytiki Makedonia – Macedonia Centrală și de Vest) care se numesc Macedonia (de fapt porțiunea din Macedonia care a revenit regatului Grec după 1913, porțiunea din Tracia acordată Bulgariei revenind Greciei în 1919). Cum ar fi
putut mică republică slavă, care în mod evident nu are nimic de-a face cu
regatul macedonean antic, să-și însușească acest teritoriu
aparțînând unui stat mult mai puternic rămâne un mister. Însă nici denumirea de
Republică Macedonenă de Nord nu mulțumește pe toată lumea, nici în Grecia (șapte din zece greci se
împotrivesc folosirii denumirii) și nici în Macedonia, unde compromisul pare o
capitulare. Tsipras a supraviețuit și unei moțiuni de cenzură in parlamentul elen. Acordul semnat trebuie însă ratificat
de cele două legislative, în plus, partea macedoneană a convocat și un referendum pe 30 septembrie, astfel încât întreaga poveste macedoneană
s-ar putea să fie în continuare departe de a-şi găsi rezolvarea.
în Uniunea Economică şi Monetară, însă acest pas s-a dovedit cât se poate de înțelept, căci tocmai ajutorul Uniunii Europene a împiedicat prăbușirea țării după 2010. Dacă ar fi rămas la drahmă,
aceasta s-ar fi devalorizat dramatic, afectând mult mai direct contribuabilul
grec și așa foarte nemulțumit de măsurile draconice, luate de autoritățile supuse presiunii creditorilor internaționali. Care au produs rezultate chiar dacă nu au fost deloc iubite de
eleni. Țara a revenit la o creștere economică robustă, șomajul s-a diminuat (de la 27% la puțin sub 20%, ceea ce oricum este mult), uriașul deficit bugetar a fost eliminat, ajungându-se chiar la un excedent
bugetar, rara avis în finanțele grecești, care în mod istoric sunt împovărate (chiar din primii ani de la obținerea independenței de stat grecii au fost imprumutaţi de
occidentali pentru că altfel fragilul stat elen risca să se prăbușească). Demonii populiști stau la pândă, căci și în Grecia vor fi în curând alegeri, iar premierul elen Tsipras, șeful partidului Siriza, este un alt politician în căutare de voturi, declarând
că „acum ar fi cazul să ne ocupăm din nou de asistență socială” domeniu față de care avea mâinile legate până de curând
de către instituțiile creditoare extern. Cam ca în cazul
României, unde se toacă banii pe pomeni electorale sigure, chiar între anii ciclului
electoral, guvernatorul Băncii Centrale a Greciei avertiza, cam în stiul lui
Isărescu (bate șaua ca să priceapă iapa) „Grecia încă are un
drum lung de parcurs. Dacă dăm înapoi față de ceea ce am realizat
acum sau în viitor, piețele financiare ne vor abandona și nu vom mai fi capabili să refinanţăm împrumuturile cu dobânzi
sustenabile” (interviul dat de Iannis Sturnaras ziarului „Kathimerini”.) Relațiile atât de tensionate cu Germania s-au
îmbunătățit simțitor, cel puțin la nivel oficial, probabil și ca urmare a unor promisiuni financiare (de
reducere a dobânzilor la creditele luate), astfel încât Grecia a fost de acord
cu cererea Guvernului Germaniei de a-i prelua pe migranții care ar fi depus cerere de azil în Grecia dar ar fi ajuns în Germania. O
mână de ajutor dată lui Merkel. Un alt subiect fierbinte și la propriu și la figurat este problematica macedoneană
care pare, în sfârșit, a-și găsi rezolvarea. Cine
ar fi crezut că tocmai Tsipras va avea curajul să se avânte pe un teren atât de
minat, având în vedere începuturile sale populiste și demagogice? Imposibil pentru noi de înțeles încăpățânarea elenă de a nu recunoaște fosta republică iugoslavă a Macedoniei (în fapt, fosta Macedonie care a
revenit Regatului Serbiei după cele două războaie balcanice, încheiate prin
Pacea de la București din 1913 – dacă Tito nu ar fi creat din
nimic această republica în cadrul Iugoslaviei sale probabil că mica provincie
ar fi rămas în componenţa Serbiei), însă există ceva similarități cu dosarul nostru basarabean. Bucureștiul s-a grăbit să recunoască independența Republicii Moldova, în timp ce elenii au făcut tot ce au putut pentru a
bloca accesul Macedoniei pe scena internațională după 1991.
Motivul? Cele trei regiuni nordice din Grecia (Anatoliki Makedonia – denumită astfel pentru că aici au fost așezați mulți dintre grecii care fie
au fugit, fie au fost transferați de Turcia kemalistă – terminologia
europeană se referă la ea drept Macedonia de Est și Tracia, Kentryki și Dytiki Makedonia – Macedonia Centrală și de Vest) care se numesc Macedonia (de fapt porțiunea din Macedonia care a revenit regatului Grec după 1913, porțiunea din Tracia acordată Bulgariei revenind Greciei în 1919). Cum ar fi
putut mică republică slavă, care în mod evident nu are nimic de-a face cu
regatul macedonean antic, să-și însușească acest teritoriu
aparțînând unui stat mult mai puternic rămâne un mister. Însă nici denumirea de
Republică Macedonenă de Nord nu mulțumește pe toată lumea, nici în Grecia (șapte din zece greci se
împotrivesc folosirii denumirii) și nici în Macedonia, unde compromisul pare o
capitulare. Tsipras a supraviețuit și unei moțiuni de cenzură in parlamentul elen. Acordul semnat trebuie însă ratificat
de cele două legislative, în plus, partea macedoneană a convocat și un referendum pe 30 septembrie, astfel încât întreaga poveste macedoneană
s-ar putea să fie în continuare departe de a-şi găsi rezolvarea.
Observând asaltul turiștilor români, care par că s-au săturat de insule mai apropiate de România
dar mai puțin spectaculoase, fiind șocat de faptul că primul concetățean întâlnit pe plaja
din Vasiliki era chiar un adept hotărât al shaormelor
cu de toate, cam pe la 120 de kile, rumegam marele paradox istoric sau
marea răzbunare. Dacă mai bine de un secol elita elenă din Fanar a exploatat cu
mult succes resursele celor două principate dunărene valahe (unii dintre
reprezentanții acestor dinastii strângând bani care le-au
ajuns și nepoților) dar nu numai,
acum, românii își iau într-un fel revanşa, luând cu asalt
Grecia. Iar elenii, ospitalieri cum sunt, nu se supără, pentru că banii
românilor sunt la fel de buni precum ai englezilor sau chinezilor, iar ei nu
fac mofturi. În mod tipic balcanic, și prima mea conversație cu patronul pensiunii unde am stat s-a sfârșit tot pe cărările întortocheate ale politicii, eu (de)plângând distrugerea
luptei anticorupție de la București care ne oferea măcar speranța unei țări normalizate, iar el
condamnând incapacitatea politicienilor lui de a face față incendiilor care tocmai făcuseră optzeci de victime. La finalul
întâlnirii mi-a facă un cadou tipic, tradițional: o sticlă de vin alb sec inscripționată cu numele satului Vasiliki. De altfel acesta este unul din
obiceiurile lor care de regulă îi surprinde pe români: cum să dai/ servești ceva gratuit? Căci romanul știe foarte bine că nimic în viață nu este dat de pomană/ gratis. Însă grecul este mai şiret și chiar dacă este evident că tot clientul plătește, impresia contează. Rare sunt tavernele care nu oferă ceva gratuit, fie
că este o felie de pepene, fie o bucată de pâine cu unt. E drept, asaltul
turistic pare a-și spune cuvântul și în această privința, și ei fiind tentați s-o lase mai ușor cu această tradiție. Greu de precizat dacă și cât de excedaţi sunt și grecii de acest asalt care mi-a fost dovedit și de faptul că într-o banală zi de joi trei nave de croazieră, înţesate cu
turişti, făceau exact același traseu în jurul insulelor de lângă Lefkada.
Iar fiecare debarcare a unui grup rezulta în cel puțin două milioane de fotografii. Dacă criză economică pare a-i fi învățat ceva pe greci, în schimb Guvernul român de dupa 2016 pare a fi uitat cu
desăvârșire acea experiență iar viitorul se anunţă problematic. Însă Joyce avea perfectă dreptate în
Ulise: „Grecii! spuse iarăși. Kyros!
Strălucitor cuvânt! Vocale pe care semiţii și saxonii nu le cunosc.
Kyrie! Aureolă intelectului. Kyrie eleison! Făcătorul de closete și
constructorul de cloacă nu vor fi niciodată stăpânitorii spiritului nostru”
dar mai puțin spectaculoase, fiind șocat de faptul că primul concetățean întâlnit pe plaja
din Vasiliki era chiar un adept hotărât al shaormelor
cu de toate, cam pe la 120 de kile, rumegam marele paradox istoric sau
marea răzbunare. Dacă mai bine de un secol elita elenă din Fanar a exploatat cu
mult succes resursele celor două principate dunărene valahe (unii dintre
reprezentanții acestor dinastii strângând bani care le-au
ajuns și nepoților) dar nu numai,
acum, românii își iau într-un fel revanşa, luând cu asalt
Grecia. Iar elenii, ospitalieri cum sunt, nu se supără, pentru că banii
românilor sunt la fel de buni precum ai englezilor sau chinezilor, iar ei nu
fac mofturi. În mod tipic balcanic, și prima mea conversație cu patronul pensiunii unde am stat s-a sfârșit tot pe cărările întortocheate ale politicii, eu (de)plângând distrugerea
luptei anticorupție de la București care ne oferea măcar speranța unei țări normalizate, iar el
condamnând incapacitatea politicienilor lui de a face față incendiilor care tocmai făcuseră optzeci de victime. La finalul
întâlnirii mi-a facă un cadou tipic, tradițional: o sticlă de vin alb sec inscripționată cu numele satului Vasiliki. De altfel acesta este unul din
obiceiurile lor care de regulă îi surprinde pe români: cum să dai/ servești ceva gratuit? Căci romanul știe foarte bine că nimic în viață nu este dat de pomană/ gratis. Însă grecul este mai şiret și chiar dacă este evident că tot clientul plătește, impresia contează. Rare sunt tavernele care nu oferă ceva gratuit, fie
că este o felie de pepene, fie o bucată de pâine cu unt. E drept, asaltul
turistic pare a-și spune cuvântul și în această privința, și ei fiind tentați s-o lase mai ușor cu această tradiție. Greu de precizat dacă și cât de excedaţi sunt și grecii de acest asalt care mi-a fost dovedit și de faptul că într-o banală zi de joi trei nave de croazieră, înţesate cu
turişti, făceau exact același traseu în jurul insulelor de lângă Lefkada.
Iar fiecare debarcare a unui grup rezulta în cel puțin două milioane de fotografii. Dacă criză economică pare a-i fi învățat ceva pe greci, în schimb Guvernul român de dupa 2016 pare a fi uitat cu
desăvârșire acea experiență iar viitorul se anunţă problematic. Însă Joyce avea perfectă dreptate în
Ulise: „Grecii! spuse iarăși. Kyros!
Strălucitor cuvânt! Vocale pe care semiţii și saxonii nu le cunosc.
Kyrie! Aureolă intelectului. Kyrie eleison! Făcătorul de closete și
constructorul de cloacă nu vor fi niciodată stăpânitorii spiritului nostru”
Codruţ CONSTANTINESCU
