Grea pierdere pentru Câmpina: avocatul şi publicistul Ion Şovăială a părăsit această lume “plină de mizerii”

Într-una din zilele trecute, răpus de o peritonită galopantă, ne-a părăsit avocatul şi publicistul Ion Şovăială, unul dintre spiritele cele mai curate şi mai fecunde ale Câmpinei ultimelor decenii. De joi, 17 aprilie, ziua în care timpul nu a mai avut răbdare cu marele dispărut, breasla avocaţilor câmpineni a căpătat un gol etern, iar viaţa culturală a Câmpinei este şi va fi veşnic mai săracă. Ion Şovăială s-a născut în 1952, la Proviţa de Jos. A absolvit, în 1981, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, devenind avocat şi activând la Câmpina, în cadrul Baroului Prahova. Şi-a iubit meseria de avocat, pe care a practicat-o cu pasiune, răbdare şi meticulozitate, cu o dăruire ieşită din comun. Cu toate acestea, meseria sa de mare suflet (pentru că Ion Şovăială avea un suflet bogat), a rămas publicistica, domeniu în care acesta şi-a adus contribuţii pe care cu greu le va putea egala un alt concetăţean al nostru.  Ultima sa realizare în domeniu o reprezintă suplimentul „Câmpina literar-artistică şi istorică”, apărut împreună cu săptămânalul „Oglinda de azi”, supliment pe care Ion Şovăială l-a conceput şi realizat singur, desigur şi cu ajutorul colaborărilor unor scriitori reputaţi, pe care publicistul câmpinean i-a convins că merită să scrie în paginile acestei reviste ce şi-a construit, în timp, o bine meritată reputaţie. La „Oglinda” a scris o lungă perioadă de vreme, începând cu anul 2000. La începutul colaborării cu cea mai veche publicaţie câmpineană postdecembristă, scria câte un material răzleţ. Apoi a scos „Pagini literare”, sub forma unui supliment, care a ajuns revistă cu 32 de pagini, figurând chiar în Dicţionarul General al Literaturii Române editat de Academia Română. 

În ultimii şapte ani ai vieţii,  a creat, aşa cum am amintit mai devreme, suplimentul „Câmpina literar-artistică şi istorică”, inspirată de „Câmpina artistică literară”, suplimentul din ziarul-revistă „Câmpina” al lui Alexandru Tudor Miu, din perioada interbelică. Ironia sorţii face ca jurnalista Carmen Negreu, colaboratoare a ziarului Oglinda, care s-a stins din viaţă pe 8 martie 2013, să-i fi luat, în martie anul trecut, un amplu interviu lui Ion Şovăială. Interviul era intitulat “Sunt un tip care, din nefericire, nu trăieşte în realitate” şi a apărut în ziarul Valea Prahovei. La o lună după trecerea în nefiinţă a intervievatoarei sale, jurnalistul-avocat a urmat-o pe aceasta din urmă, neuitând să ne lase o moştenire culturală de excepţie: cele mai interesante şi mai documentate descrieri ale istoriei oraşului nostru din ultimul secol al existenţei sale, dintre cele apărute în perioada de după 1989. Fascinat de trecutul istoric şi literar al Câmpinei, el a încercat mereu (şi a reuşit de fiecare dată), să descopere şi să ofere tuturor informaţii despre viaţa de altădată a oraşului dintre Prahova şi Doftana. Informaţii 100% verificate din cele mai autorizate surse, după o muncă asiduă şi mii de ore petrecute în sălile bibliotecilor şi în subsolurile arhivelor. Se povesteşte că atât de mult îi plăcea lui Ion Şovăială să zăbovească ceasuri nesfârşite în Biblioteca Academiei, pentru a studia trecutul acestui oraş, încât a acceptat ca, într-o zi, pentru a nu-i fi tulburat studiul, să fie închis de bibliotecari multe ore printre rafturile de cărţi. Românii nu sunt un popor de ingraţi şi lichele, dar parcă un blestem a făcut ca, de multe ori, în decursul istoriei acestui neam să descoperim virtuţile marile personalităţi naţionale abia după moartea acestora. La fel s-a întâmplat şi în cazul lui Ion Şovăială, care ar fi putut scrie, dacă ar fi avut norocul să găsească nişte sponsori potriviţi, o monografie mult mai interesantă şi mai documentată decât cea apărută în 2002, plină de greşeli şi inadvertenţe, scrisă de un câmpinean get-beget, cu dragoste pentru aceste meleaguri, dar cu mai puţină aplecare spre studiul temeinic şi ştiinţific al documentelor de arhivă. Ion Şovăială, în ciuda semanticii numelui său de familie, era un om dintr-o bucată, care nu şovăia niciodată după ce lua o hotărâre, direct, franc, sincer, care nu se ascundea după vorbe şi atitudini.  Un om pe care fătărnicia şi fariseismul îl revoltau în cel mai înalt grad. De aceea îl şi întristau răutăţile şi meschinăriile omeneşti. “Sunt un tip care, din nefericire, nu trăieşte în realitate. Dar, în mod paradoxal, sunt avocat. Acolo, în avocatură, m-am întâlnit cu toate mizeriile lumii”, se confesa Ion Şovăială în interviul amintit ceva mai devreme. Nu a ştiut să se “roage” de sponsori ca atâţia “autori” cu multe volume publicate, citite doar de rudele “autorilor”. Autorităţile locale, care îi cunoşteau activitatea, ar fi putut să îi ofere finanţarea corespunzătoare, cu ajutorul căreia el ar fi scos o monografie a Câmpinei extrem de valoroasă şi de documentată, o lucrare de cea mai înaltă ţinută culturală. Aşa, ne-am pricopsit cu o monografie a Câmpinei plină de greşeli gramaticale, ca să nu spunem mai multe. Ion Şovăială a publicat multe articole fără a fi remunerat, a scris mult doar de dragul scrisului, doar de dragul cititorilor săi cărora voia să le ofere “felii de viaţă” câmpineană, din Câmpina de altădată, dar şi din cea de azi. Generaţiile viitoare s-ar putea să realizeze cândva, dacă vor ajunge să-i citească scrierile, cât de mult a pierdut cultura câmpineană prin trecerea în nefiinţă a lui Ion Şovăială. Deşi a iubit Câmpina din toată fiinţa sa, autorităţile nu l-au apreciat pe Ion Şovăială la justa sa valoare. Legislativul municipal actual are şansa de a îndrepta lucrurile. Astfel, Consiliul Local ar putea finanţa publicarea lucrărilor şi materialelor semnate de Ion Şovăială şi care nu au văzut lumina tiparului. Ori, chiar mai mult, ar putea hotărî să fie adunate şi tipărite  toate scrierile semnate de marele dispărut într-o lucrare amplă, în  câteva volume. În acest fel, administraţia publică locală i-ar întoarce măcar o parte din respectul şi dragostea cu care avocatul-publicist şi-a slujit cititorii şi oraşul său de suflet. L-ar răsplăti măcar parţial pe Ion Şovăială pentru toate sacrificiile aduse, în decursul multor decenii, pe altarul vieţii sale numit Câmpina. A.N. 

Colegii săi avocaţi, aşa cum l-au cunoscut:
Av. Monica Onea: “Este printre puţinii oameni erudiţi în sens enciclopedic pe care i-am cunoscut în decursul vieţii mele. Avea o vastă cultură, ştia foarte multă istorie, era un critic şi un istoric literar iscusit, dar şi un critic de artă, căci avea şi un gust estetic desăvârşit. Făcea toate lucrurile acestea dintr-o mare pasiune, cu o dăruire supraomenească. Nu din obligaţie. Pot spune că adevărata sa meserie, meseria de suflet, să zic aşa, nu a fost avocatura, ci scrisul. Deşi ambele meserii şi le făcea cu maximă dăruire. Nu scria nimic înainte de a se documenta temeinic. Tot ce făcea făcea cu maximă seriozitate. Nu-i plăceau lucrurile de mântuială. Era foarte nemulţumit de faptul că există şi o categorie de critici şi istorici literari care nu dădeau o mare importanţă unor informaţii foarte exacte şi foarte corecte. Or, pentru aflarea acestor informaţii, maestrul mergea din sursă în sursă până afla adevărul adevărat. Oricât de dureros ar fi fost el. Era nemulţumit de tagma publiciştilor care scriau doar de dragul de a se vedea publicaţi, nu de dragul de a afla şi prezenta cititorilor adevărurile vieţii. Era tare mâhnit, pentru că adunase, în decursul vieţii sale, multe materiale extrem de valoroase pe care nu le-a putut publica. Ştiu că ţinea foarte mult să scoată un fel de enciclopedie, cu cunoştinţe din numeroase domenii.”
Av. Alexandru Voica: “Am fost elevul dânsului în stagiatură şi pot spune că era un tip deosebit. Sensibil, cult, serios, un suflet generos şi un caracter ales. Am învăţat foarte multe lucruri frumoase de la dânsul. Avea o mare aplecare spre istorie şi literatură, spre cunoaşterea adevărurilor vieţii, în general, şi a vieţii acestui oraş, în particular. Era un mare patriot, nu l-am auzit niciodată vorbind de rău poporul român. Într-un interviu, am văzut că a declarat că dânsul nu trăieşte în realitate. Eu cred, dimpotrivă, că a fost un om al realităţii, care era măcinat de cunoaşterea adevărului în orice domeniu, de scoaterea lui la suprafaţă pentru a fi oferit cititorilor săi. Cred că a folosit o figură de stil, o metaforă prin care voia să se detaşeze de răutăţile lumii cotidiene. Am ţinut foarte mult la dl. Şovăială. Am avut o relaţie cu totul specială, am ţinut la dânsul ca la un părinte. Nu-l voi uita niciodată.”
Av. George Iordache: “Vestea morţii dlui Şovăială ne-a luat pe toţi prin surprindere. Era un om foarte serios şi foarte bun în tot ce făcea. Era un critic acerb al urâţeniei vieţii cotidiene pline de ură şi egoism, al goanei după înavuţire cu orice preţ care a pus azi stăpânire pe sufletele multor români. M-a sfătuit să citesc “Ciocoii vechi şi noi” al lui Nicolae Filimon, pentru a vedea cât de mult seamănă lumea noastră de azi cu lumea lui Dinu Păturică, eroul romanului. De multe ori, dimineaţa, când ne întâlneam, îmi amintea de lumea rapace a lui Păturică, întrebându-mă: «Ei, ce nu se potriveşte cu ce trăim azi?»”

Ion Şovăială a început să publice din 1969. Prima dată a scris pentru „Flamura Prahovei” (ziarul „Prahova” de azi). Apoi, a scris pentru „Cacialmaua”, la Ploieşti, pentru „Păcală”, la Craiova, pentru „Amprenta”, la Buzău. Ulterior, a publicat vreo patru-cinci ani în ziarul „Ploieştii”, unde a făcut cronică plastică, prezentare de carte etc. A publicat şi în „Informaţia Prahovei”. La Ploieşti, a scos primul supliment de cultură din judeţ, după Revoluţie, care se numea „Repere” şi apărea odată cu ziarul „Ploieştii”. Pasiunea scrisului a moştenit-o de la bunicul său, cu care făcea poezii de când era copil, iar bunicul îl punea să caute rime. Apoi, după „Repere”, a scos suplimentul „Orion” cu „Informaţia Prahovei”. Au urmat “Pagini literare” şi “Câmpina literar-artistică şi istorică”, editate împreună cu revista “Oglinda de azi”.