M-a întristat vestea încetării din viaţă a scriitorului, profesorului şi folcloristul câmpinean Gherasim Rusu Togan, răpus de un cancer cu care lupta la baionetă de ceva timp. Eram vecini şi de fiecare dată când mă duceam să-mi plimb copiii pe Bulevardul Culturii mă întâlneam cu el. Ba îşi scotea maşina, ba o băga în mică lui curte pe care o folosea şi drept garaj. Mai schimbam în treacăt câteva cuvinte, se uita la cei mici şi-mi dădea de înţeles că timpul trece al naibii de repede. Îmi spunea că are un teren, parcă prin apropiere (pe dealul Voila oare?) unde-şi ridicase o cabană şi unde se refugia singur vara, reuşind să mai deguste puţină slănină cu ceapa, în ciuda interdicţiilor atroce din ultima vreme.
A fost la mai multe lansări de carte pe care le-am organizat în Câmpina, chiar şi la prima („Hai-hui prin Occident”), în noiembrie 2004, probabil ultima lansare de carte care s-a organizat în ceea ce era cunoscut drept Casa Cărţii, pentru că gazduia şi vindea cartea. Nu mai ţin minte ce am discutat, însă în mod sigur l-am servit cu un pahar de vin din recolta proprie. Când am lansat în toamna anului 2011, la Biblioteca Municipală C. Istrati, volumul „În labirint sunt umbre şi lumini”(2011), pe care i-l oferisem cu câteva săptămâni înainte, a luat cuvântul şi şi-a exprimat punctul de vedere care, din ce mai ţin minte, nu era defavorabil. Cunoştea multe din figurile pe care eu la deghizasem în materia cărţii. Dar m-a şi criticat pentru că ofeream, după părerea lui, o imagine prea simpatetică lui Horthy. Eu, de fapt, încercam să mă pun în pielea maghiarilor în 1940 (nu cred că au fost foarte trişti când Horthy i-a luat înapoi). Citise şi „Mirajul utopiei” (2013) şi-mi spusese că nu l-a surprins foarte mult, cunoştea aventurile în URSS ale unui Istrati, Geo Bogza, Sahia sau Călinescu şi chiar ale francezilor, nu-i ştia pe anglo-saxoni şi iugoslavi. Dar m-a asigurat că m-a trecut la bibliografia cărţii lui (cred că ultima, dar s-ar putea să mă înşel) despre iubirile scriitorilor români, la care a muncit mai mulţi ani. Îmi spunea că se luptă cu boala şi îi dădea dreptate medicului „nu se ştie ce e dincolo, măcar aici nu prea mai avem surprize, să rămânem cât mai mult cu putinţă”. Ştiu că despre morţi se vorbeşte numai de bine, dar Gheri (pentru apropiaţi-însă eu nu l-am numit niciodată aşa) a fost un om atipic mediului câmpinean, poate şi pentru că şi-a păstrat până la capăt acea ardelenitate (un barbarism funcţional, recunosc) molcomă şi bine-voitoare, lipsită de invidie, cu orgoliu auctorial minim şi plină de umor, dar şi chef de viaţă. În mod sigur, toţi cei care au avut privililegiul să-i fie prieteni, mult mai apropiaţi decât am fost eu, au fost nişte privilegiaţi. Au avut un partener de discuţii spumos.
Codruţ CONSTANTINESCU
Foto: la lansarea cartii „Hai-hui prin Occident” Casa Cartii, Campina, noiembrie 2004.
Togan, de fapt a fost Tango !
Nu e prima dată când aflu tîrziu că mi-a murit un prieten, mai bine-zis un coleg de breaslă. Cineva ţine cu mine ştiind că mă consum exagerat.
Deţi nu am locuit în apropierea sa, am fost intimi; un fel de intimitate ghidată de respect. Ca nespecialist, aşa credeam eu, a condus festivităţile de lansare la două dintre lucrările mele ştiinţifico-filosofice.
Într-una din ultimele sale lucrări, cea referitoare la "mitul românesc", face pentru mine o demonstraţie din care reiese că de fapt este unul dintre filosofii neamului, şi câmpinean fiind îşi merită supranumele de "alt Hasdeu", aşa cum a avut norocul micul nostru oraş.
P.S. Anagramarea din care şi-a ales pseudonimul, demonstrează că nu a fost rupt de viaţă şi de plăcerile sale.
Recenta sa dispariţie este totuşi o consolare că spiritul lui Hasdeu a mai trăit până acum şi poate dă Dumnezeu să mai avem şi alţi Hasdei şi de acum înainte!
Prof.Gh.C.Dinulescu-Câmpina