Geo Bogza în Salonul „…n…o…u” (3)

Primele două episoade pot fi citite AICI (prima parte) şi AICI (a doua parte)

Confesiunile D-lui Geo Bogza: Un mister asupra căruia se poate medita

„În 1921 când s-a sinucis Urmuz, eu nu aveam decât treisprezece ani şi visul meu era să fac, cât mai repede, şi de cât mai multe ori cu putinţă, ocolul globului pământesc. Era un vis de copil, dar şi o aspiraţie spre imensitatea spaţiilor geografice, poate moştenită de la tatăl meu, care în tinereţea lui, timp de zece ani fusese marinar, şi mult mai norocos, şi mult mai aventurier decât mine, călătorise în acest răstimp pe multe mări, dacă nu ale lumii, ale Europei în orice caz. Atunci marina militară română, în ultimul deceniu al secolului trecut, se mândrea cu două vase, cu crucişătorul „Elisabeta”, pe care, după primul război mondial, eu am mai apucat să pun piciorul, şi cu bricul „Mircea”, vas cu pânze, vas pe care, după vechea modă, se învăţa marinăria. Cu unul sau cu altul din din aceste vase, tatăl meu a traversat Mediterana, a ieşit în oceanul Atlantic, iar la o dată care poate fi găsită în dicţionare, adică atunci când peninsula Iutlanda a fost tăiată la bază pentru a face mai lesnicioasă trecerea vapoarelor din Marea Nordului în Marea Baltică, prin faimosul canal Kiel, printre marinele invitate să ia parte la festivitatea inaugurării acestui canal, care făcuse vâlvă în epocă, a fost şi marina românească; şi nu ştiu care din cele două vase, unul sau amândouă, au luat parte la festivităţile de acolo, iar tatăl  meu se afla pe unul din ele. 

Deci, şi un vis copilăresc, dar poate şi o aspiraţie moştenită, m-au făcut ca, în 1921, să părăsesc micul sat Blejoi, aflat la 4 kilometri de Ploieşti – oraş în care eu mă născusem – şi să mă îndrept spre Constanţa. Cu gândul, cu totul aventuros, de a mă îmbarca pe un vapor şi a porni în largul lumii. Acolo mi-am dat eu seama cât de greu ar fi să-mi pun imediat în aplicare acest vis, şi fiindcă în portul Constanţa am văzut nişte copii, cam de vârsta  mea, îmbrăcaţi marinăreşte, cu tricou în dungi albe şi albastre şi cu beretă pe cap, mi-am spus că, pentru un timp, ce ar fi să mă familiarizez cu portul, cu vapoarele, cu viaţa de marinar, ar fi bine să intru în rândul acestor elevi ai unei şcoli de marină.

După patru ani de viaţă de copil, de tânăr şi de marinar, mi-am dat seama că nu sunt făcut pentru a suporta rigorile şi eforturile fizice, ce se cer unui marinar. Nu mă gândisem să fiu scriitor. Nici chiar atunci când mi-am propus să scot revista, nu m-am gândit să fiu scriitor. Şi foarte multă vreme, foarte mulţi ani după aceea, nu m-am gândit să fiu scriitor. Eu aş fi vrut să fiu cu totul altceva decât scriitor.

Am devenit scriitor pentru că n-am putut să fiu profet, conducător de revoluţie, întemeietor de oraşe, de civilizaţii, de tot ce poate trece prin mintea celui mai îndrăzneţ om. Aveam o minte foarte îndrăzneaţă, o fantezie foarte bogată şi aspiraţii nemărginite. Chiar până în ultimul timp, ori de câte ori e vorba de o sumă de bani fabuloasă, care îi înspăimântă pe oameni când o aud pronunţată, eu spun: dacă mi s-ar da mie, în jumătate de ceas aş şti ce să fac cu ea. Proiectele mele erau vaste şi fantastice în a transforma lumea, geografic şi edilitar. Şi acuma, în faţa dumneavoastră, stimaţi cetăţeni ai oraşului Câmpina, vă declar că, tot ce s-a cheltuit pentru trimiterea omului în spaţiu, într-un termen foarte scurt eu aş putea prezenta un proiect, ca să fie cheltuit aici pe pământ, pentru îmbunătăţirea şi înfrumuseţarea vieţii noastre a oamenilor. Am visat întotdeauna oraşe de marmoră, străbătute dintr-o parte în alta de mari bulevarde, în centrul cărora s-ar fi aflat, fiecare ţâşnind în feluri cât mai neaşteptate şi pline de fantezie, o succesiune nesfârşită de fântâni arteziene. Oraşe înconjurate de lacuri, păduri, unde fiecare locuitor al acelui oraş să poată sosi prin mijloace de locomoţie dintre cele mai moderne posibil – dar fără să tulbure viaţa oraşului, în zece minute, după sfârşitul orelor de muncă. Deci nutream proiecte vaste, pe care mi-ar fi plăcut şi aş fi fost în stare să le pun în aplicare, fiindcă mi-aş fi făcut un stat-major de oameni care să mă ajute; dar, neavând mijloacele necesare, m-am mărginit să scot o revistă. Pentru mine, a fi scriitor n-a fost o aspiraţie de a atinge cine ştie ce pisc nevisat, în vârful căruia ajungând, să scot un strigăt de triumf. Pentru mine, a fi scriitor a însemnat o imensă renunţare la marile mele visuri de a transforma lumea.

Deci, acum 50 de ani, nu bănuiam că, lucrul început dintr-o pură revoltă, avea treptat-treptat să mă ducă în bătălii foarte grele, pe fronturi de luptă, pe care a le fi părăsit, când ele ameninţau să se prăbuşească, ar fi fost o dezonoare. Pentru că, tot atât de brusc cum din marinar am devenit director de revistă de avangardă, tot atât de brusc, în anul 1933, când Hitler a venit la putere, din poet de avangardă am devenit ziarist antifascist şi, atâta timp cât a mai fost cu putinţă, am luptat cu pana, alături de mulţi şi bravi colegi, împotriva fascismului, a hitlerismului, a celor care nu voiau să ne creadă când noi spuneam: ăştia pregătesc războiul. Nu, nu ne credeau că pregătesc războiul. Şi au pregătit unul dintre cele mai groasnice războaie. Şi mai ruşinoase.

Sunteţi de vârste diferite, mi-e foarte greu să vă vorbesc ca unora care aţi cunoscut tragedia acelor timpuri, când văd copii pentru care perioada aceea pare şi mai legendară, şi mai îndepărtată, decât atunci când mie, la 18 ani, îmi va fi apărut perioada care avusese loc numai cu şase ani înainte, când se sinucisese Urmuz. Dar fascismul a fost una din marile ruşini ale omenirii. Şi pot să vă spun că, una din mândriile mele este de a nu mă fi lăsat nici o clipă clătinat, în convingerea mea intimă, organică, convingere după care îmi călăuzeam scrisul, că această ciumă nu poate să triumfe şi să pună stăpânire pe omenire. 

Nu bănuiam deci, acum 50 de ani, că eu, din poet de avangardă, aveam să devin ziarist antifascist şi nu bănuiam, eram cu totul departe de a bănui, eu care nu doream şi nu visam să fiu scriitor, că atunci când, nemaiavând la îndemână ziare în care să-mi duc activitatea, aveam, la mine în casă, să scriu o carte. Eu am scris o carte. O singură carte, pusă ca o cărămidă în zidirea unei culturi, este suficientă pentru un om care, oricât de mari ambiţii şi fantezii ar fi avut în tineeţe, îşi fae în cele din urmă bilanţul vieţii şi se pregăteşte să părăsească această lume.

Dar nu pentru a vă face aceste mărturisiri am venit eu aici, care pe unii dintre dumneavoastră v-ar fi putut interesa, pe alţii plictisi de moarte – şi eu înclin mai mult spre această din urmă posibilitate – nu pentru asta am venit, ci pentru, aşa cum am spus în prima frază, a vă ruga să vă uitaţi la cer. Am venit să sădesc în sufletul dumneavoastră dragostea pentru cea mai frumoasă constelaţie de pe cer, constelaţie care nu poate fi văzută decât iarna. Dacă aici aş avea o tablă ca la o şcoală, v-aş şi desena-o, ca s-o puteţi identifica mai bine. (Nu poţi aduce aicea, tovarăşe Onea, o bucată albă de hârtie? Te rog frumos). Grecii au născocit următoarea legendă: că Orion, vânător, şi-a îngăduit ca, ascuns după trunchiul unui copac, să o privească pe zeiţa Diana în timp ce făcea baie. Zeiţa Diana, cuprinsă de mânie că Orion a îndrăznit să se uite la ea în timp ce se scălda, l-a luat de un picior şi l-a proiectat pe cer. Aceasta ar fi silueta vânătorului. În linii generale. Această stea, căreia i se spune Alfa din Orion, sau Betlegeuse, închipuie umărul drept al lui Orion. Cealaltă stea închipuie umărul stâng. Asta închipuie piciorul drept şi cealaltă piciorul stâng. Centura, formată din trei stele, care sunt mai mici decât celelalte patru, dar sunt cele mai scânteietoare, şi sabia. Iar capul e închipuit de o stea sau de un mic grup de stele, foarte mic, ca şi cum ar fi o chivără. În nopţile de iarnă, în nopţile senine de iarnă, dacă vă uitaţi înspre miazăzi, nu se poate ca, la un moment dat, să nu vă atragă atenţia centura lui Orion, acele trei stele extrem de scânteietoare. Sunt ca nişte diamante. Ca nişte briliante. Pornind de la ele, puteţi reconstitui întreaga schemă a vânătorului – umerii şi picioarele. 

De-a lungul vieţii mele, v-am spus, am fost cuprins de revoltă împotriva societăţii în care trăiam, am scos reviste de avangardă, m-am împotrivit fascismului, am scris Cartea Oltului, am avut o viaţă furtunoasă. Şi am cunoscut multe josnicii. Dar, alături de foşnetul plopilor – pe care până acuma nimenea nu l-a putut denatura, alături de murmurul râurilor, alături de mirosul căpiţelor de fân, alături de mirosul gutuilor, alături de atâtea alte lucruri care ne înconjoară şi care ne-au spălat de fiecare dată sufletul, alături de ele şi deasupra tuturor, Orion m-a făcut să redobândesc, de fiecare dată, sentimentul măreţiei. Şi am avut norocul să pot să scriu, în cinstea lui, o poezie – care e poate singura poezie, dintre poeziile mele, pe care o ştiu pe de rost şi pe care va fi o cinste pentru mine să o rostesc aici, în casa pe care a imaginat-o Hasdeu, în muzeul acesta, care încearcă să păstreze mai departe flacăra spiritului înaintaşilor noştri mai de demult sau mai de curând. O voi rosti şi, odată cu ultimul ei cuvânt, va lua sfârşit şi confesiunea pe care v-am făcut-o şi pentru care vă mulţumesc că aţi venit să o ascultaţi.

Nici o corabie nu s-a întors vreodată

Din mările Sudului sau de la Capricorn,

Atât de pură şi elegantă fregată

Cum se întoarce toamna Orion.

Peste păduri înverzite n-a strălucit nicicând

Lumina lui albă. Nici peste pajişti de fân

Oceane şi munţi îl văd primăvara plecând

Şi cerul nu-şi mai află multă vreme stăpân.

Octombrie urcă din nou peste grădini

Înaltele-i catarge cu vârfuri de paltină,

Şi toată iarna, apoi, corabia de lumini

Deasupra lumii uimite se clatină.

Rege al constelaţiilor din Septentrion

Mereu lunecând peste lumi îngheţate,

Aşa străbate noaptea [Marele] Orion,

Corabie legănată în Eternitate

Acum ne ridicăm cu toţii şi plecăm !”

S’a ridicat şi s-a îndreptat spre pe uşa pe care intrase. Dar, înainte de a ieşi, s’a iscălit în Cartea de aur a Muzeului, sub o superbă Constelaţie Orion, apoi a aşteptat să se iscălească ceilalţi: Mihai Lupaşcu, Ovidiu Bogza, Gherasim Rusu, mama mea – Victoria Onea, unchiul meu – Ion Onea, Elena Armaşu, Carmen Gherovici (acum Rusu), Ileana Fătu (acum Stan), Gabriela Crudu, Dan Dochia, şi alţii, de care nu’mi mai aduc bine aminte, într’un caet studenţesc neînceput, sub un titlu pe care scrisesem doar Salonul „…n…o…u” nr. 38 / Ciclul „Viaţa literară a Câmpinei”: / Geo Bogza, după care a urmat şi el, urcându-şi semnătura limpede în marginea unui Orion înghesuit.

A ieşit prin acelaşi grilaj. Ne-am ţinut după el, în primul rând eu şi Viorel Grecu. (D-l Ovidiu, mai de-al casei – Salonul de dinainte, nr. 37, îi fusese dedicat, dar mai fusese încă la multe altele, la cele pentru Radu Tudoran sau Mihai Lupaşcu, de exemplu – rămăsese în urmă, atent cu prietenii săi.) A continuat să vorbească, adresându-ni-se fiecăruia în parte.

Pe mine s’a supărat că de ce nu i’am spus de televisiune, ca să se fi îmbrăcat altfel, nu cu un plovăr de bucătărie. 

Pe Viorel l’a avertizat subtil, spunându’i că dacă nu taie planurile pe care le evocase, îl va lăsa să’l mai filmeze o dată.

M’a sunat Sâmbătă, să ne întâlnim Duminică dimineaţă în autogară.

Am ajuns la ora fixată. Era în compania sculptorului Constantin Vlad-Morencuş şi a prietenei acestuia, Luiza Ghiaburcu, vecina mea de lângă Muzeu şi viitoarea lui soţie. Plănuia să mergem la Buştenari, să ne arate fabulosul peisaj petrolifer, rămas neschimbat şi fantastic, de pe vremea capitalismului sălbatec. Am declinat oferta: chiar în acea zi urma să fim naşi de botez şi era imposibil ca tocmai eu să lipsesc de acolo. A încercat să mă convingă în fel şi chip de importanţa cosmică a deplasării noastre la Buştenari, dar am rămas de neclintit în asinuitatea (vorbă a lui Caragiale) cu care ridicasem un munte de granit în faţa înţelegerii dintre noi. A trebuit să plec şi să las în autogară conul de lavă, ce acoperea, ca altădată la începutul secolului sondele în erupţie, Schela Gahiţei. Ştiu că am pierdut un prilej unic şi ireversibil. 

Când am văzut, nu mult după aceea, dealurile înţesate de sonde de lemn ale Buştenarilor, din care ţâşneau şi printre care se împleticeau liane mustind de viaţă prin mustul de păcură, am crezut întâi că am friguri şi halucinaţii. Mai târziu, când am vrut să le fotografiez, cineva făcuse curăţenie, dar o curăţenie totală, lăsând în loc un peisaj dezolant şi sărac, mai sărac ca niciodată aevea, numărând veacurile de la Adam-Babadam.

Împins de talazul unei fete, „o studentă, supranumită Val de mare”, care, „fiind trimisă în practică, undeva pe Valea Doftanei, la vreo treizeci de kilometri de Câmpina, s’a întors încântată, pe buze cu numele satului Trăisteni”, s’a îndreptat şi spre acolo: „Ca şi altora care au auzit-o, mi-a trezit dorinţa să îl văd cu ochii proprii.” În drum, a făcut el însuşi o descoperire: „o! necrezuta, o ! genuina minune” Teşila, „una dintre cele mai temeinice aşezări văzute vreodată în marea şi contradictoria lume a satelor” (17 Noembrie). 

D-l Geo a mai rămas în Câmpina câtăva vreme, timp în care i-a pozat lui Constantin Vlad, în atelierul acestuia din Capela Hernea, pentru un cap modelat în lut. Nu m’a mai sunat, dar am avut destule semne, prin Doamna Miu şi prin D-l Ovidiu, că găsise un loc unde să lase, în sfîrşit în siguranţă, adică la Muzeul Hasdeu, comorile arhivei sale, cu valori consistente în Occident. Cel puţin Vlad Morencuşi ar trebui să ne dea fotografiile acelui portret reuşit, pe care l’a turnat mai târziu în metal, la Uzinele Malaxa din Bucureşti.

Au urmat câteva săptămâni de incertitudine. Până când, în ajunul Ajunului Crăciunului, Vineri, 23 Decembrie, în Revista literar-artistică TV, de pe Programul 1 (Redactor: Viorel Grecu), Televiziunea Română a dat un fragmenţel, în buchetul „La izvorul de foc al tuturor lucrurilor… Poeme semnate de Geo Bogza, Ion Brad, Ştefan Augustin Doinaş, Ana Blandiana, Franz Johannes Bulhardt.” 

Şi s’a terminat iarna şi, în toiul primăverii, tot într’o Vineri, 14 Aprilie, în mijlocul exploziei de flori şi verdeaţă, a explodat şi vestea cea bună: Televisiunea Română a programat, pe canalul 2, emisiunea realizată la Câmpina: Creatorul şi epoca sa: GEO BOGZA.

Zic mereu de explozii, fiindcă filmarea din Salonul „…n…o…u”  fusese în Televiziune ca un explozibil gata să se aprindă (de ce oare ?!), şi se împiedica şi amâna, pe cât se putea, momentul acesta, sperându-se chiar a se anula, şi chiar aneantiza, prin trecerea timpului şi diverse tertipuri, Scînteia de la Câmpina. În sfîrşit, după discuţii tensionate, pe care cei din Televiziune le ştiu mai bine, şi aşteptări ce păreau interminabile, sine die, a venit şi Sfântu Aşteaptă, şi a fost ales şi redat un fragment consistent, de 40 de minute, şi întreaga emisiune „Creatorul şi epoca sa”, ce se transmitea, cum am spus, pe Programul 2,  a fost consacrată confesiunii lui Geo Bogza din Salonul “…n…o…u”.

Revista „România literară” a avut atunci, prin pana Ioanei Mălin, o reacţie promptă, deplângând faptul că „ciclul Creatorul şi epoca sa a rămas doar în atenţia programului II al micului ecran, program cu nimic inferior calitativ celui dintâi, dar puternic, încă, handicapat de faptul că nu poate fi văzut decât pe o arie geografică limitată. […] Echivalent telegenic al admirabilei ediţii radiofonice Fonoteca de aur, Creatorul şi epoca sa aduce un inestimabil serviciu culturii naţionale, solicitând, în consecinţă, grija şi respectul nostru. Trebue, deci, ca acest ciclu să ocupe, pe drept, un loc în programul ce se adresează tuturor spectatorilor. În cadrul lui am vizionat vinerea trecută o tulburătoare confesiune, tulburătoare nu numai prin conţinutul ei palpitând de idei şi sentimente, ci şi prin aceea că a aparţinut unui scriitor ce rar, foarte rar, şi-a desvăluit în public, direct şi fără echivoc, gândurile. Este vorba de Geo Bogza care, din 1932 (de când datează interviul-eseu consemnat de Saşa Pană) nu a mai păşit în faţa curiosităţii neiertătoare a microfonului sau a creionului reportericesc” etc. (Creatorii şi epoca lor, 20 Aprilie 1978, rubrica Radio Televiziune). 

Acum am avut surprisa, foarte plăcută, să văd că, la 22 Februarie anul acesta, în emisiunea Antidot la uitare, realizatoare Irina Ifrimache, a fost reluat un fragment din Creatorul si epoca sa, redactor Viorel Grecu, 1977. Ar fi interesant dacă D-na Ifrimache ar da întreaga confesiune. Adică, pe lângă aceea din Creatorul (14 Aprilie), şi fragmentele eliminate de redacţie, dat fiind spaţiul limitat al emisiunii. 

Octavian ONEA