În urma tragediei din clubul Colectiv au murit mulţi tineri, iar alţii se zbat încă între viaţă şi moarte pe paturile spitalelor. Tineri frumoşi, educaţi, dornici să asiste la un act cultural de calitate: un concert de muzică rock al trupei Goodbye to Gravity, cunoscută şi apreciată chiar şi peste graniţele ţării. Însă, pe toţi aceşti oameni deosebiţi, s-au găsit destui care să-i judece şi să-i numească “satanişti” sau să afirme că Dumnezeu “le-a venit de hac” pentru că sunt… rockeri. De aceea, din respect pentru aceşti tineri şi ca un omagiu adus celor care nu mai sunt printre noi, am stat de vorbă cu tânărul câmpinean Ciprian Gabriel Magda, absolvent de Teologie şi rocker în acelaşi timp. Ce înseamnă muzica rock, rockerii, legătura cu credinţa, ce înseamnă să fii om, să fii tânăr cu dorinţe şi aspiraţii într-o societate tranchilizată de nonvaloare, hrănită cu incultură şi transformată într-o turmă de animale sacrificate după bunul plac al celor care o conduc, veţi afla citind interviul următor.
Moto: “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”. (Ioan 15:13). În memoria lui Adrian Rugină şi Claudiu Petre, care au murit în încercarea de a salva alţi oameni din clubul Colectiv.
– Aş vrea să le spui cititorilor noştri câteva cuvinte despre tine.
– Mă numesc Ciprian. Sau Gabriel. Sau pentru majoritatea celor care mă cunosc, Muscă. Sunt absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi sunt şi ascultător de muzică rock, fără însă a fi satanist. Sunt ortodox practicant. De ani buni lucrez în domeniul IT, sunt graphic/ web designer. Mulţi se întreabă care e legătura, cum am ajuns aici? Aşa mi-a fost rânduit. Imediat după facultate, nefiind căsătorit, m-am angajat în domeniul ăsta, unde am şi rămas. Nu este musai să te faci popă dacă ai terminat Facultatea de Teologie. În plus, când m-am hotărât să studiez teologia, nu am făcut-o pentru a mă preoţi, ci fix pentru asta: pentru a studia! Şi nu regret. Nu cred că aveam vocaţie pentru a fi preot.
– Care au fost primii tăi paşi în lumea rock-ului?
– Primii paşi în lumea rock-ului… Păi, cred că totul a început imediat după revoluţie, pe la începutul anilor ‘90. Eram puşti, prin şcoala generală şi atunci, toţi cei de vârsta mea îşi căutau identitatea. Ţin minte că aveam un vecin de bloc căruia noi îi spuneam Zico. Numele lui este Florin Bîlbîie, acum un prestigios profesor de economie prin Paris, dacă nu mă înşel, sau Italia, nu mai ştiu exact. Cert este că era un tip deschis la minte care, deşi a ajuns ce a ajuns, nu mi-l amintesc să fi fost un tocilar. Era rocker. La el am auzit prima dată „Obituary”. Stătea cumva vis-a-vis de mine şi am auzit de la balcon. Am fost fascinat! Am zis că aia vreau şi eu să ascult şi că aia vreau să fiu: rocker! Am început să-mi copiez casete, să citesc ziarele de muzică rock (erau nişte fiţuici din astea, pop rock and show şi altele, nu mi le mai amintesc), să ascult emisiunile de rock de la radio… Am pătruns în lumea asta a rockerilor şi acolo mi-am construit identitatea mea de adolescent. Apoi, când am intrat la liceu, ne-am format un nucleu de rockeri şi am pus şi bazele unei trupe de death metal: „Diagnostic”. A fost o perioadă foarte faină. Ne strângeam zi de zi, seară de seară, ascultam muzică aproape încontinuu! Numai despre asta vorbeam. A fost foarte mişto. E mult de povestit, aşa că nu o să o fac acum şi aici, dar cam aşa am pătruns în fenomenul ăsta.
– Ce definiţie îi atribui acestui gen muzical?
– Nu pot vorbi de o definiţie. Mai ales că sunt atât de multe sub genuri ale rockului. Şi existau (probabil încă mai există, nu ştiu) animozităţi chiar între diferitele grupuri de ascultători de rock. Ţin minte că noi aveam o mare problemă cu punkerii, care erau extrem de violenţi. Ne feream de ei. Erau un fel de Bau-Bau. Deci nu pot vorbi de o definiţie.
– Muzica rock este o alternativă a libertăţii de exprimare; este nevoie de o educaţie pentru a înţelege mesajele şi valoarea acestora?
– Nu. Muzica, în general, este un mod de a te exprima liber. Au existat curente revoluţionare care au avut ca motor muzica. Anii ‘60 sunt un bun exemplu. Oamenii au format atunci un curent de opinie extrem de puternic, mai ales în Statele Unite şi toţi gravitau în jurul fenomenului muzical. Muzica îi unea şi le oferea un fel de identitate. Şi tot prin muzică au creat un curent foarte influent, care a contribuit decisiv la încheierea războiului din Vietnam.
– Care consideri că sunt principalele trăsături ale personalităţii unui rocker?
– Nu cred că poţi vorbi de trăsături de personalitate. Nu ştiu dacă au ceva în comun din punctul ăsta de vedere. Poate reflexul de a fi altfel. Un fel de intoleranţă faţă de norme. Cam atât văd. În rest sunt oameni şi oameni, au personalităţi şi idei diferite. Şi e bine că e aşa!
– Plete, tricouri cu imprimeuri mai mult sau mai puţin ciudate, cercei, lanţuri, bocanci. De asemenea, alcool, droguri, sex, perverşi, psihopaţi, paranoici. În mentalul oamenilor obişnuiţi, sunt poate cele mai elocvente elemente care descriu rockerii. De fapt, care este realitatea?
– În mentalul oamenilor obişuiţi? Ce-i face pe ascultătorii de rock neobişuiţi? Sau cum definim acest „oameni obişuiţi”? Mama mea este un om obişuit. La fel şi vecinii mei sau rudele mele. Nu cred că m-au privit niciodată ca pe un ciudat, ci ca pe un om obişnuit. Şi asta am fost mereu: un om obişnuit. Nu poţi să-i judeci la grămadă. Dependenţa de droguri sau bolile psihice nu sunt generate de muzica pe care o asculţi. Au cauze diverse. Nu e ok să judeci un om după tricoul pe care-l poartă, fără a lua contact cu personalitatea lui.
– Mai mult, a fi rocker înseamnă a fi satanist? După tragedia din “Colectiv” au apărut tot felul de interpretări. Crezi că dacă erau rapperi, manelişti sau orice altceva, se vorbea la fel? Alte voci au dat vina pe Dumnezeu…
– Astea sunt nişte aberaţii generate de o ignoranţă strigătoare la cer. Nu poţi pretinde că eşti creştin şi să vorbeşti despre „pedeapsa divină” în cazul unei astfel de tragedii. Nu ştiu unde merg oamenii ăştia la biserică, dacă merg, sau în ce Dumnezeu cred ei, dar eu le spun că nu l-am cunoscut pe acest Dumnezeu al răzbunării şi al pedepsei. Eu cred într-un Dumnezeu al iertării, al iubirii, al toleranţei, care nu-l pedepseste pe fiul risipitor când acesta face ce-l taie capul. Ba din contră: îl aşteaptă răbdător, se roagă pentru el şi când se întoarce îl primeşte cu braţele deschise, îl tratează ca pe un oaspete de vază, chiar cu riscul de a-l sminti pe fiul cel cuminte, care nu i-a ieşit din cuvânt! Ăsta-i Dumnezeul creştinilor! Cunosc şi eu câţiva oameni care au fost la Colectiv în seara aia nenorocită. Sunt nişte tineri excepţionali! Sunt oameni veseli, plini de viaţă, cu bun simţ, oameni care au trecut prin nişte spaime cumplite. Sunt speriaţi, tulburaţi. Nu par deloc satanişti. L-am cunoscut pe un baiat care a murit în seara tragediei, am stat de câteva ori la masă, am băut bere, am schimbat idei, iar apoi am aflat că a pierit în iadul ăla. Am fost îngrozit. Era un băiat vesel, tăcut, care-şi vedea de treaba lui. Dacă aşa arată sataniştii, înseamnă că şi eu sunt satanist. Şi majoritatea celor pe care-i cunosc. Şi i-aş invita pe cei care fac astfel de afirmaţii, să meargă să privească o mamă sfâşiată de durere, care şi-a pierdut copilul în infernul ăla! Să privească în ochi durerea sfăşietoare a unei mame de „satanist”!
După cum spuneam şi mai sus, nu cunosc astfel de dumnezei. Nu-i nici Dumnezeu de vină, la fel cum nu este nici Halloweenul sau mai ştiu eu ce. E momentul să facem un exerciţiu de sinceritate şi să privim adevărul cu răceală şi echidistanţă: neglijenţa este de vină! Noi, toţi cei care girăm penali şi-i trimitem să dea autorizaţii pentru locuri în care ne ard copiii de vii! Ne alegem drept lideri oameni dubioşi, care nu ştiu să facă nimic şi ne mirăm că se întâmplă tragedii de asemenea amploare?!
– Putem vorbi de compatibilitate în ce priveşte acest gen muzical, cu tot ceea ce înseamnă el şi religie?
– Pot să îţi spun cu certitudine că nu există neapărat o incompatibilitate. La noi în cămin la teologie se asculta multa muzică, inclusiv rock. Nu e nici un raport tensionat între ele, nici un raport de cauzalitate între genul ăsta de muzică şi anumite comportamente sau situaţii. Biblia ne spune că „Duhul suflă unde voieşte”. Deci cine sunt eu să mă pronunţ dacă un gen muzical este ok sau nu? Ah! Că există melodii care au un mesaj vădit anticreştin sau care îndeamnă la un anumit tip de atitudine faţă de o religie sau orice altceva? Atunci eu am o problemă cu melodia respectivă sau cu artistul respectiv! Şi cred că orice om de bun simţ ar trebuie să o aibă: nu îmi place când cineva încearcă să mă înveţe cum să gândesc, ce trebuie să iubesc sau ce trebuie să urăsc. Prefer să decid singur.
– Ca absolvent de Teologie, cum crezi că ar fi trebui să reacţioneze Biserica Ortodoxă Română în contextul unei drame, în speţă al traumei colective născute în urma infernului din clubul bucureştean?
– Oricum altcumva decât a facut-o! BOR are un purtător de cuvânt care trebuie schimbat urgent! Este nevoie imperativă de reformă în Biserică. Sper că ierarhii au înţeles lucrul ăsta. Trebuie să analizeze bine lumea în care trăiesc, să o înţeleagă şi să i se adreseze adecvat. Să comunice mult mai eficient. Biserica are o operă caritabilă imensă, de care lumea nu are habar. Mulţi preoţi şi ierarhi se expun obscen în maşini de lux, sunt obraznici, infatuaţi, expeditivi. Evenimentele din ultimii ani ne-au arătat că românii nu prea mai au răbdare cu astfel de comportamente. Iar ei trebuie să înţeleagă că nu fac altceva decât să smintească prin astfel de comportamente. Şi au fost preveniţi: „vai de cel prin care vine ispita!” Poate că ar trebui să ia exemplul lui Hristos şi al mucenicilor şi să primească ocările cu bucurie şi să se mai şi smerească.
– După trei zile de doliu, oamenii au ieşit în stradă pentru a cere schimbarea. Ai participat şi tu. Ai vreo teorie pentru ce va fi pe viitor?
– Da, am fost şi eu în piaţă pentru că şi eu vreau o schimbare. Eu vreau şi spitale şi catedrale! Viitorul? E greu de spus, dar lucrurile se vor schimba. Asta este clar. Doar că trebuie să avem puţină răbdare. Schimbările nu se pot produce brusc, abrupt. Schimbările se fac gradual, trebuie să ardem etapele, nu să le sărim, chiar dacă la noi ritmul a fost tare lent. Generaţia mea începe să îşi piardă răbdarea şi de-aia iese tot mai des în stradă şi trage după ea şi generaţiile care vin din urmă. Ne deprindem împreună cu acest exerciţiu al responsabilităţii faţă de cetate. Un lucru este cert: “The day we give in is the day we die” (Ziua în care vom renunţa, este ziua în care vom muri), după cum spune una dintre melodiile celor de la Goodbye to Gravity, trupa care cânta în acea seară în Colectiv.
Andreea Ştefan
