În drum spre serviciu, traversând pitorescul, istoricul şi comunistoidul centru inexpresiv al Ploieştiul, un oraş necăjit, mă gândeam că cel mai important (şi plin de consecinţe) eşec al întregii mele vieţi a fost faptul că nu am reuşit să mă apuc de fumat. În tinereţe (sau, pentru a nu fi apostrofat de prietenii mei mai în vârstă, în prima tinereţe) am avut câteva tentative; ţin minte când am vrut să bravez şi să şochez câţiva colegi de liceu, afişându-mă la o întâlnire cu un pachet de ţigări şi o brichetă. Părinţii mei, ambii fumători de cursă lungă, prea lungă, nu ar fi zis probabil nimic, mi-ar fi dat bani şi de ţigări, nu ar fi fost nicio problemă să şterpelesc câte ţigări aş fi dorit. Dar poate că tocmai datorită lor nu am reuşit să mă apropii „de fenomen” decât dintr-o postură de spectator interesat. Mi-ar fi fost prea uşor să mă apuc de fumat! Îmi plăceau provocările mai dificile! Dar nu am reuşit să depăşesc un anumit prag.
Probabil că nu m-am apucat de fumat şi pentru că am fentat armata română până când şi ea s-a plictisit de mine şi a decretat că-i mai profitabil să angajeze profesionişti. În memoriile de război ale participanţilor români la confruntările de pe frontul de est, fumatul era una din puţinele plăceri rămase unor oameni care înfruntau infernul şi moartea. Iar în lagărele sovietice de prizonieri de război, fumătorii erau cei mai afectaţi de lipsa tutunului, Mărculescu, State sau Păsat depunând mărturie faţă de gradul de umilinţă şi decădere la care ajungeau fumătorii înrăiţi, care aveau mari şanse să moară de foame mai repede decât ceilalţi pentru că faceau troc cu modesta raţie de pâine (principalul aliment). Dar din fericire, nu am fost supus unor astfel de încercări apocaliptice.
Să fiu sincer: gestica fumatului (scosul pachetului, aprinsul ţigării, primul fum, pufăitul elegant, obligatoriu la o cafea şi un ziar) mi se pare fermecătoare, adorabilă şi acum, chiar dacă îmi e foarte greu să stau lângă cel care o practică – nu suport fumul. Nu mai spun cât de mult adoram reclamele la celebrele ţigări Camel, m-aş fi apucat de fumat doar pentru a fura puţin din imaginea personajului principal, acel anglo-saxon îmbrăcat în ţinută lejer-colonială, conducând un jeep prăfuit, unul clasic, prin deşerturile Africii, însoţit de respectul şi admiraţia autohtonilor africani. Culmea este că nu am încercat niciodată ţigările Camel.
Un alt viciu pe care mi-l recunosc: îmi plăcea să deschid pachetele de ţigări alor mei şi să miros tutunul. Nici acum nu înţeleg cum un miros atât de aromat se poate transforma într-o senzaţie atât de neplăcută. Din lunga mea experienţă cu fumătorii, am ajuns şi la concluzia neutră că toate, dar absolut toate, pachetele de ţigări fumate de cineva într-o viaţă se depun nu numai în sărmanii plămâni care suporta cu stoicism atât cat pot asaltul fumului, dar schimbă semnificativ şi pigmentaţia pielii, oamenii se transformă, în general din albi în piei închise gălbui şi chiar roşii. Un alt mister şi mit pe care încă incerc să le pătrund: fumul/ fumatul calmează. Dar cum nu am fost fumător (de aceea neputând să mă las de fumat – un subiect de conversaţie la fel de la modă precum dieta/ viaţa sănătoasă) nu cred că voi afla niciodată răspunsul.
Câteva categorii de fumători, observate de mine de-a lungul a trei decenii. (1) Fumătorul adolescent/ă, care bravează, trebuie să dovedească faptul că: (a) este bărbat; (b) este emancipată, poate fuma, bea şi înjura ca băieţii din gaşcă. (2) Fumătorul fanatic, care devorează două pachete pe zi, pufăie precum o navă cu aburi şi, uneori, după 30-40 de ani de fumat, decide să se lase brusc, dar doar când diverse consecinţe ale tutunului apar sau chiar erup. Frica de moarte este un imbold puternic pentru a te lăsa de fumat. (3) Fumătoarea trendy, corporatistă, care este adeptă ţigărilor foarte subţiri, scumpe şi mentolate (deci mult mai sănatoase), adeptele vegane ale tutunului. (4) Fumătorul care încearcă încontinuu să se lase, de fapt acesta este chiar programul său existenţial. Interesant şi deopotrivă intrigant, cel puţin din punctul meu de vedere, având în spate trei decenii de amintiri şi experienţe în materie, este cum şi de ce fumătorii, în general, nu se gândesc nici un moment la nefumătorul de lângă el. Aparent nu-l observă, aproape că nici nu există, altfel nu-mi explic de ce întrebarea „te deranjează fumul?” este o raritate. Abia când legislatia a devenit restrictivă, doar aparent draconică (pentru că ea nu va fi respectată decât într-o mică măsură) protejându-l declarativ pe nefumător, abia acum fumătorul încearcă să apeleze la compasiunea victimei sale, a nefumătorului, sentiment pe care fumătorul nu l-a resimţit absolut niciodată faţă de nefumător. Dar acum el este nedreptăţit, discriminat, oropsit.
Acum deja este prea târziu să mai perseverez. Dacă aş fi fumat, nu cred că aş mai fi reuşit să merg 20 km într-o singură zi pe munte. Un eşec plin de consecinţe pozitive, pe care nu prea îl observ la mulţi adolescenţi din ziua de azi. Cu cât obstrucţiile şi barierele sunt mai reglementate şi dure, cu atât atracţia este mai irezistibilă. Iar tanti vânzătoarea de la non-stopul din colţ nici nu se uită la faţa plină de acnee a elevului de-a X-a.
Aceste rânduri reprezintă poziţia unui nefumător cu simpatii pentru fumători, care este cât se poate de bucuros că, cel puţin teoretic, nu va mai fi fumător pasiv, cum s-a întâmplat de atâtea ori în trecut şi care este sigur că fumătorii adevăraţi nu se vor lăsa deloc intimidaţi de asaltul autorităţii asupra opţiunii lor. Recent chiar, comisarul propus de România, Corina Creţu, a fost în centrul unui scandal de presă. Ea ar fuma fără probleme în biroul ei de comisar european. Ăsta da sacrilegiu! Probabil ţigarete foarte-foarte subţiri. Departe de mine gândul de a interzice cuiva dreptul de a se sinucide pe termen mai lung sau mai scurt, dar nu le-ar strica fumătorilor să se gândească din când în când că unii dintre prietenii şi confraţii lor preferă pur şi simplu alte morţi decât banalul cancer esofagian sau pulmonar.
(Aceste rânduri pot fi citite şi ca modeste completări şi adăugiri pe marginea romanului “Războiul Mondial al Fumătorilor” de Marin Mălaiuc-Hondrari, Ed. Polirom, 2015)
Codruţ Constantinescu
