Florin Dochia, directorul Casei de Cultură “Geo Bogza”:

– Cum aţi ajuns director al Casei de Cultură Municipale „Geo Bogza”?

– Am ajuns în postura de director după ce vechiul meu prieten, Constantin Radu, care nu mai este printre noi, a ieşit la pensie şi postul a fost scos la concurs. Experienţa mea în domeniu era mai veche, întrucât am fost director la Casa Municipală de Cultură Ploieşti (Palatul Culturii), între anii 1981-1992. Poate că ar mai trebui să adaug că, începând din 1967, am beneficiat de oferta culturală a Casei de Cultură câmpinene, ca elev şi apoi ca muncitor în industria câmpineană (formaţia de teatru, cenaclul literar). Revenirea la Câmpina, în 1998, a însemnat şi reluarea legăturilor cu vechii prieteni de la Casa de Cultură şi începerea unor activităţi comune cu ei în domeniul literaturii. Astfel, foarte repede, Câmpina culturală mi-a redevenit familiară. 

– Care au fost primii paşi pe care i-aţi făcut, primele proiecte?

– Proiectul meu de management cultural a pornit de la abordarea pe domenii clare a legăturilor dintre nevoile culturale ale locuitorilor şi oferta posibilă. Eram conştient că trebuie creată o armonie între cultura scrisă, cultura imaginii, cultura muzicală, cultura spectacolului şi elementele de divertisment. Accentul se pusese de prea multă vreme, nu numai la Câmpina, ci în întreaga ţară, în ultimele două decenii, pe cel din urmă, pe entertainment. Adică bucuriile superficiale, pasagere care nu lasă urme în educaţia individului. Există nenumărate studii de psihosociologie care demonstrează că supraabundenţa de divertisment creează un om unidimensional, poate chiar acela descris de Herbert Marcuse: „omul care spune da.” După ce, în 1989, am participat, din tot sufletul, la negarea unei aberaţii sociale impuse prin forţă… nu era deloc cazul, socoteam, să o schimbăm cu o altă aberaţie socială a neimplicării, a comodităţii intelectuale, a lenei spirituale, a surdinei aplicate creativităţii umane. Astfel, am (re)pus treptat în picioare şi în coordonatele potrivite secolului al XXI-lea, Cercul Literar „Geo Bogza” cu „Revista Nouă”, reluare a aceleia înfiinţate de B. P. Hasdeu în 1887; implicarea celor 12 artişti plastici profesionişti, din zona Câmpinei, în activitatea Casei de Cultură; aproape permanenţa existenţei unor expoziţii în foaierul central, pe care am reuşit să-l amenajăm după ce fusese folosit ca discotecă de manele. Am întărit relaţia cu Societatea Filarmonică din Câmpina şi cu Asociaţia „Paul Constantinescu”, vizând educaţia muzicală a publicului de toate vârstele. Am pus pe baze cvasi-profesioniste Ansamblul Folcloric „Ghiocelul”, deja cu vechime în urbe. În domeniul spectacolului, am mers pe colaborarea cu Teatrul Naţional din Bucureşti, pe lângă mai vechile legături cu Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti. Aşa s-a ajuns, pas cu pas, la existenţa unui curs de teatru pentru tineri şi a trupei de teatru „Mircea Albulescu”, formată din liceeni, care a câştigat cam toate concursurile la care a participat şi la existenţa unui festival al teatrelor de proiect, organizat împreună cu Asociaţia Teatru Proiect din Câmpina.

– În domeniul artelor plastice s-au făcut mai multe…

– Într-adevăr! S-au organizat şapte ediţii ale taberei de pictură „Câmpina, dragostea mea!” şi patru ediţii ale concursului de pictură „Câmpina 24h”. De asemenea, în ultimii ani, elevii de gimnaziu au fost implicaţi în concursul de pictură „Câmpinarte” care, în faza finală, a avut, practic, vreo 50 de câştigători. Să nu uit de tradiţionalul salon de artă plastică „Artfoyer” desfăşurat în luna mai a fiecărui an. De câtăva vreme avem o colaborare foarte frumoasă cu filiala Câmpina a Uniunii Artiştilor Plastici cu sediul la Alba-Iulia, condusă de Amalia Suruceanu, astfel că oferta din domeniul artelor vizuale este deosebit de bogată şi realizată cu fonduri minore, dar mai ales prin voluntariat. 

– Cred că ar trebui să revenim şi la domeniul culturii scrise.

– Cu siguranţă, şi aici, multiplicarea modurilor de manifestare şi atragerea publicului, în special al celui tânăr, au fost consistente. În afară de „Revista Nouă”, publicaţie literară de impact naţional, s-a organizat concursul de literatură „Geo Bogza”, deschis scriitorilor nedebutanţi în volum, până în 35 de ani; concursul de lectură „România, citeşte-mă!” dedicat elevilor din clasa a IV-a şi o manifestare dragă mie numită „Campania de pedagogie a lecturii”. Am ţinut cont de schimbările de paradigmă, care se petrec de mai bine de un deceniu în receptarea culturii scrise. Încă se mai măsoară accesul la cartea pe hârtie – şi acesta scade! – şi este ignorat accesul tot mai extins la textul digital, la cartea electronică, la informaţia obţinută instantaneu cu un simplu „click” sau „touch” pe unul dintre multiplele gadget-uri aflate la dispoziţia tuturor. Modificarea mijloacelor de comunicare din ultimele decenii a dus la crearea altor nevoi ale individului, nevoi care implică existenţa, în paralel cu lumea fizică, a unei lumi informaţionale virtuale, prevăzută încă de pe la jumătatea veacului trecut. Cultura scrisă a fost domeniul care a crescut cel mai mult, în ultimii zece ani, la Câmpina. Şi totul s-a făcut prin efortul voluntar al multor intelectuali locali, cărora le mulţumesc! De fapt, voluntariatul a fost regula de bază, de unde şi convingerea unora, mai slabi de înger, că actele artistice nu au valoare financiară, că transmiterea emoţiei către ceilalţi se face fără un efort cuantificabil în bani… Mare eroare, dar încă dominantă.

– Ce limite şi oportunităţi aţi întâlnit când aţi venit aici?

– Primele probleme au ţinut de slabele dotări tehnice ale spaţiilor din Casa de Cultură. Instalaţiile de iluminat ale scenei aveau o jumătate de secol, pentru ele nu se mai găseau nici piese de schimb. Instalaţia de sonorizare a sălii era, practic, inexistentă. Încă mai aveam mii de diapozitive pe celuloid, dar nu mai exista niciun aparat capabil să le poată proiecta. Exista un singur computer Pentium III, la contabilitate şi zece calculatoare Pentium I, la un curs de specialitate al Universităţii Populare. Iluminatul spaţiilor de acces, al sălii de spectacole, iluminatul de siguranţă erau la pământ. Nu mai exista sistemul de apărare în caz de incendiu. A fost nevoie de un efort financiar consistent, timp de câţiva ani, al Primăriei Câmpina, proprietarul clădirii, pentru a se ajunge la condiţii normale de desfăşurare a manifestărilor culturale. Am beneficiat şi de contribuţia generoasă a unor sponsori care au modernizat iluminatul pe holurile de acces în sala de spectacole şi au realizat zugrăvelile ornamentale din sala mică.

Au fost multiple oportunităţi, în primul rând, în colaborarea cu Biblioteca Municipală, Muzeul B. P. Hasdeu şi Muzeul „N. Grigorescu”, precum şi cu Grupul Şcolar Industrial Energetic, Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”, Colegiul Tehnic „Constantin Istrati”, Şcoala „Ion Câmpineanu”, Şcoala „A. I. Cuza”. Dar principalele oportunităţi au fost dorinţele locuitorilor câmpineni. Aflând că se întâmplă ceva, au venit cu propuneri de activităţi, s-au apropiat de Casa de Cultură, unde puteau şi să-şi pună în valoare talentul sau abilităţile din domeniul artistic. De fapt, esenţa asta este, Casa de Cultură e a câmpinenilor. Desigur, a acelora care vor să-şi dezvolte personalitatea, care nu se lasă pradă sclaviei televizuale.

– Ce regretaţi cel mai mult în sensul că aţi fi putut face şi n-aţi făcut suficient sau deloc?

– După aproape 10 ani la Casa de Cultură, cred că mi-am realizat toate proiectele sau le-am adus într-un stadiu în care absenţa lor ar fi resimţită acut. Au fost situaţii în care, într-un an sau în altul, din motive financiare, o manifestare de tradiţie, mai veche sau mai nouă, nu s-a putut realiza. Răspunsul a fost imediat şi trist din partea celor care aşteptau să se bucure de un eveniment plastic, muzical, coregrafic sau literar. Regret că nu am reuşit să conving pe nimeni de necesitatea unei săli de expoziţie sau a unei galerii de artă. Regret că visul unor câmpineni de a avea un muzeu de istorie a oraşului este în continuare în stadiul de proiect şi nu cred că se va realiza în timpul vieţii mele. Regret că nu mai există Sala Monovici, Grădina de Vară, Casa de la oraş a prinţului Ştirbey. Regret că în peisajul câmpinean au apărut nişte monştri ai neputinţei, adică nişte clădiri nefinalizate şi nefinalizabile a căror arhitectură răneşte privirea.

– În ce fel v-a afectat sau v-a influenţat funcţia de director activitatea de scriitor?

– E greu de făcut o legătură de tip influenţă. Desigur că poziţia de director al Casei de Cultură, în condiţiile în care aici veneau 50-80 de scriitori, în fiecare an, la Galele APLER, era benefică pentru contactul cu colegii de breaslă, dar există şi reversul, care înseamnă obligaţia de a acorda un timp important activităţilor administrative şi de organizare şi mai puţin activităţilor creative. De nenumărate ori am fost organizatorul sau moderatorul unor manifestări şi nu scriitorul care se manifestă creativ. Este, de altfel, situaţia oricărui conducător al unui aşezământ cultural, care are concomitent şi preocupări artistice. Am încercat să le împac, aşa cum aţi văzul şi la Maratonul Poeziei din cadrul Taberei „Ziua Mondială a Poeziei”, sâmbătă şi duminică.

– Ce calităţi ar trebui să deţină o persoană pentru a ocupa această funcţie?

– În opinia mea, conducătorul unui aşezământ cultural trebuie să aibă patima culturii, dacă nu cumva şi pe aceea a creaţiei artistice. Nu poţi să conduci dacă eşti din afară, dacă nu pricepi fenomenele.

– Odată cu pensionarea, apare nostalgia călătoriilor culturale făcute de-a lungul anilor?

– La sfârşitul anului 2014 am avut acel sentiment al încheierii tuturor proiectelor şi al golului, totuşi senin, care se aşternea înaintea mea. Era un sentiment de împlinire, dar şi un fel de frustrare, de o senzaţie a absenţei. Am umplut-o repede cu proiecte care nu implică funcţia pe care am îndeplinit-o începând din 2005. Iar călătorii culturale, cum a fost aceea de la Iaşi, lansarea de la Târgul de Carte, vor începe din prima săptămână de pensionare: la Bucureşti, la Ploieşti, la Huşi… Prietenii mă aşteaptă!

– Ce va face Florin Dochia la pensie?

– Socotesc că am încă multe de spus din punct de vedere literar şi am şi mai multe de aflat. Sper să pot citi de zece ori mai mult decât citeam până acum, în fiecare zi. 

Andreea Ştefan