FILE DE CRONICĂ. Câmpineni la antipozi

III. Petre Clonţ. Australia un vis prea îndepărtat

Petrică Rădulescu (Clonţ sau Pierre), cum îi spuneau prietenii, a avut o viaţă tumultoasă, plină de peripeţii, şi cu bune şi cu rele. În tinereţe, de prin 1950 până prin 1965, şi-a descoperit talentul pentru fotbal. Ar fi putut ajunge un jucător excepţional dacă ar fi fost serios. Aventurier din fire, se ducea însă din echipă în echipă, dădea probă de joc, era angajat imediat, i se dădea o primă de instalare şi peste foarte puţin timp zbura la altă echipă şi o lua de la capăt. Aşa a colindat toată ţara prin diferite echipe de divizia A şi B, până când, nemaiprimind dezlegare pentru transfer de la federaţie, a renunţat la fotbal. 

S-a făcut barman; a lucrat o vreme la barul hotelului Muntenia, dar mai mult la Constanţa, pe litoral. La Constanţa i-a mers foarte bine. Era perioada când ţigările Kent şi cafeaua erau mai căutate decât valuta. Venea de la mare cu degetele încărcate cu inele din aur, cu ţigări şi cafea şi la vindea imediat la Câmpina. Câştigul cel mai mare pe litoral a fost însă o constănţeancă frumoasă ca o actriţă din filmele italiene, căreia i-a sucit capul prin farmecul, umorul şi isteţimea sa, care i-a dăruit trei băieţi: Rene, Răzvan şi Robert, care din fericire semănau cu ea. Prietenul nostru Pierre, la figură era o sosie perfectă a actorului Jean Constantin. 

A revenit în Câmpina şi a încercat diferite afaceri. Luase bufetul de la băile din Telega. Îl întâlneam adesea în autobuz şi mă miram că întotdeauna avea la el o pungă mare cu boia cumpărată din piaţă. L-am întrebat odată la ce-i foloseşte şi mi-a răspuns că are nişte mititei care se vând greu şi, ca să nu observe clienţii că sunt vechi, îi condimentează zilnic cu un strat de boia. 

Cu astfel de afaceri păguboase a sărăcit, iar soţia l-a părăsit. A rămas cu băieţii, pe care mama sa i-a crescut şi educat cu multă grijă. Lucrurile nu mai mergeau deloc în anii ’80 la noi şi Petrică a făcut cerere de emigrare în Australia. Deoarece nu primea niciun răspuns, şi-a făcut o pancartă prin care cerea paşaport şi împreună cu fiii săi s-a postat la Ploieşti pe scările de la Casa Albă. De aici a fost ridicat de miliţie şi dus în arestul de la Câmpina, unde a mâncat o straşnică bătaie. Încercând să facă reclamaţie la comandat, a primit următorul răspuns: „Petrică, să nu întrebi niciodată de ce bate vântul şi miliţia!” 

Petre Clonţ n-a mai ajuns în Australia. A murit într-un accident cumplit, strivit de un camion pe lângă Sibiu, unde se dusese să cumpere marfă pentru afacerile lui. Australia, tărâmul îndepărtat care îi fascina în acea perioadă pe mulţi câmpineni, a rămas pentru Petre un vis prea îndepărtat. 

IV. Paul Petrache sau aventura cu A mare

Am fost coleg de clasă în timpul liceului cu Paul, formând împreună un cuplu care timp de trei ani, prin diferite năzdrăvănii şi obrăznicii, a devenit celebru în liceu. Pentru purtarea noastră am primit destule sancţiuni de la severul nostru director, George Stanciu, dar şi de la alţi profesori. Cel mai rău ne-a ars profesoara de desen, d-ra Heleşteanu, care în clasa a X-a (în 1957 era ultima clasă de liceu) ne-a lăsat corijenţi la desen, materie socotită pe vremea aceea dexteritate, probabil singurul caz de acest gen în istoria liceului, motiv pentru care nu am putut să susţinem la timp examenul de maturitate. După ce în toamnă am dat corijenţa, ni s-a cerut să facem proiecţia unui scaun (se studia numai desenul tehnic) şi cu chiu şi vai am obţinut notă de trecere. Eu m-am pregătit să dau la facultatea de drept; în 1958 au fost 800 de candidaţi pe 40 de locuri. La acest baraj, de 20 pe un loc, nu am reuşit, dar fiindcă învăţasem ceva istorie, am dat la Iaşi, la Universitatea Cuza, unde am făcut cinci ani Facultatea de Istorie – Literatură şi Limbă Română. 

Mai orientat în viaţă decât mine, Paul nu s-a mai obosit să înveţe. A intrat în mişcarea sindicală, obţinând un post important. În perioada comunistă, sindicatele erau socotite cureaua de transmisie între partid şi clasa muncitoare. Nu ştiu dacă Paul a avut vreun rol oarecare în ridicarea politică şi culturală a maselor de muncitori din Câmpina, însă şi-a construit o carieră personală fructuoasă. Se căsătorise, avea un băieţel şi lucrurile îi mergeau bine, până când o verişoară din Australia i-a făcut o vizită. Avea în jur de 24-25 de ani când viaţa i s-a schimbat total. Deşi pare greu de priceput cum se înţelegea cu verişoara, care nu ştia decât limba engleză, se pare că a găsit alte căi de comunicare, fiind surprins de soţie într-o situaţie delicată. Întoarsă în Australia, verişoara i-a trimis la scurt timp o invitaţie să o viziteze. Sindicalistul Paul, care avea relaţii bune cu partidul şi cu securitatea, prezenta şi garanţii: avea soţie, copil, o situaţie bună, astfel că a primit paşaportul la care atât de mulţi câmpineni râvneau, dar pe care nu l-au văzut niciodată. 

Aventurier, curajos până la temeritate, dornic să se îmbogăţească rapid, Paul nu a zburat direct în Australia; s-a oprit în Africa de Sud şi s-a angajat mercenar în Rhodesia, unde o minoritate albă de câteva sute de mii proclamase independenţa faţă de coroana britanică şi ducea un război necruţător împotriva populaţiei băştinaşe. Plătit cu sume fabuloase, a luptat în acel dur război până când albii au pierdut partida şi s-a proclamat Republica Zimbabwe. A trecut în Mozambic, unde armata portugheză era angajată în lupte crâncene împotriva populaţiei băştinaşe, care lupta pentru independenţa acestei colonii portugheze. Mult mai târziu, când mai venea prin Câmpina, povestea episoade cumplite din aceste războaie coloniale. 

A ajuns în Australia, a divorţat, s-a căsătorit cu verişoara şi s-a stabilit la Perth, oraş mare, capitala unuia din statele care formau dominionul australian. Aici a pus pe picioare o afacere înfloritoare, o întreprindere cu multe taximetre. Când banii au început să curgă, Paul a angajat ca să-i conducă treburile un tânăr român care studiase la Oxford, care avea un nume cunoscut: inginerul Gheorghe Bodnăraş, fiul celebrului Emil Bodnăraş, ministrul armatei în mai multe guverne comuniste. 

Din 1990 a început să vină anual în ţară. Plin de bani în perioada aceea, când barurile şi localurile de lux înfloreau, se ţinea numai de distracţie: băutură fină, femei, jocuri de noroc. Am refăcut pentru scurte intervale cuplul nostru din tinereţe. Mergeam des la Sinaia; Paul, cu o maşină închiriată, urca la Cota 1400, unde hotelul şi restaurantul erau administrate de dubiosul afacerist din acea vreme Gigi Kent. Paul avea o rezistenţă formidabilă la băutură; putea să bea câteva sticle de whiskey şi abia se cunoştea. Odată, când coboram serpentinele de la Cotă spre Sinaia, băutură l-a răzbit. Conducea nebuneşte. Speriat, am întins piciorul, apăsând o pedală pe care socoteam că este frâna, însă în realitate am nimerit acceleraţia şi ne-am prăbuşit într-un şanţ adânc, care a zburat osia şi roţile din faţă ale maşinii. 

Într-una din vizitele la Sinaia, l-am convins să viziteze Peleşul, ducându-l pe traseul interzis pentru public. Am mai luat cu noi o doamnă drăguţă, care avea câţiva invitaţi din străinătate. În apartamentul imperial pregătit pentru Franz Joseph l-am întrebat pe Paul dacă la ei, în Australia, sunt asemenea palate. Auzind de pe ce meleaguri vine amicul meu,  doamna a intervenit în discuţie, spunându-i că are o linie de aviaţie Bucureşti – Malaezia şi consultându-l dacă ar fi oportun să extindă linia spre Australia astfel încât să fie rentabilă. Paul i-a mărturisit că nu se mai ocupă de afaceri, dar că o poate pune în contact cu managerului său din Perth, Gheorghe Bodnăraş, care o poate ajuta. În acel moment, în mod aproape miraculos, trei oameni diferiţi, reuniţi pentru câteva ceasuri în castelul Peleş, ne-am pomenit că aveam la marginea lumii un cunoscut comun. Eu îl cunoşteam bine pe fiul lui Bodnăraş, care venea la Muzeul Doftana cu colegii săi englezi studenţi la Oxford să le arate trecutul revoluţionar al tatălui său, Paul îl angajase director atunci când, sărac fiind, emigrase în Australia şi avea o situaţie precară, iar doamna îi era prietenă apropiată. În astfel de momente realizezi ce mică este lumea. 

Într-o altă ocazie, la Palas, la un chef, nebunul meu amic, care avea foarte mulţi dolari din Botswana, atras de frumuseţea ospătăriţelor, a început să arunce cu banii, strigând: „- Fetelor, vreţi (…)!? (Cuvânt greu de reprodus, pentru că dolarul respectiv, în limba română, se pronunţă printr-un cuvânt vulgar). 

Pentru că obişnuia să cheltuiască prea mult şi trăia viaţa cu intensitate, Paul şi-a scandalizat familia australiană, care i-a blocat într-un final cărţile de credit. Nemaiavând probabil bani suficienţi nu a mai revenit în România. 

V. Leonard Uţă – muncă, muncă, muncă

Doctorul Leo, cum îi spuneau amicii, era medic pediatru la Telega, unde îşi făcea cu conştiinciozitate şi profesionalism meseria. Străbătea toate satele din această întinsă comună, îngrijind de la sugari până la copiii de şcoală. Era pasionat de meseria sa, dar nemulţumit de şeful pe care îl avea, un medic veteran dificil, foarte obedient faţă de autorităţile locale. 

Doctorul nostru era mulţumit de viaţa pe care o ducea, deşi timpurile se degradau cu repeziciune în anii ’80, când din an în an ne mergea tot mai rău. Avea un bun suport moral, fiind un creştin ortodox practicant, cu puternice sentimente religioase. Avea şi o prietenă, Mihaela, o tânără fermecătoare, de care era foarte îndrăgostit. Spre deosebire de alţi colegi de facultate (cum ar fi  doctorul câmpinean Liviu Opriş, care reuşise să îşi facă la New York o clinică particulară), Leonard Uţă nu se gândea să plece din ţară. Viaţa avea însă alte planuri rezervate pentru el. 

Sora sa, o tânără înaltă, atrăgătoare, îndrăzneaţă, a plecat într-o excursie la Viena, de unde nu s-a mai întors. A stat o perioadă în lagărul de tranzit de lângă Viena, apoi a emigrat în Australia, stabilindu-se la Melbourne. S-a angajat cameristă la un hotel şi îi mergea destul de bine. Odată, o colegă i-a cerut să o însoţească la o agenţie matrimonială la care făcuse anunţ să îşi găsească un soţ. Patronul agenţiei, văzând-o tânără şi frumoasă, i-a propus d-rei Uţă să dea şi dânsa un anunţ, însă a refuzat, spunând că nu are nevoie de un partener. Patronul a insistat să lase o fotografie, explicându-i că nu are ce pierde. Aşa se face că după două oferte primite şi respinse fără drept de apel, a treia a fost cu noroc. Claude era un tânăr cofetar francez, venit şi el de curând în Australia. Provenea dintr-o bună familie, dintr-un oraş de provincie francez; tatăl său era primar, iar fraţii ingineri. Era un băiat prezentabil, bine educat, astfel că prietenia lor a evoluat într-o căsătorie reuşită. 

Sora doctorului Uţă şi-a adus mama în Australia în vizită (fiind în etate i s-a aprobat paşaportul), aceasta revenind acasă încântată de abundenţa şi ieftinătatea mărfurilor de aici. Nu mult a durat până când şi-a convins fratele facă o cerere de emigrare. Multe demersuri a făcut doctorul mergând la ambasada Australiei în Belgrad (în România nu avea ambasadă), greu a obţinut paşaportul, care l-a dus într-o ţară liberă, scăpând de ultimii ani ai dictaturii comuniste, care la noi au fost cumpliţi. Nu a fost însă uşor nici pentru el. Diploma de medic nu i-a folosit la nimic, nu era echivalată. A trebuit să dea din nou examen, împreună cu mulţi tineri medici, veniţi din Europa şi din ţările asiatice. Examenul de admitere era extrem de dificil, constând în câteva mii de întrebări pe computer, la care nu avea voie să aibă decât două răspunsuri greşite. La al treilea pica examenul şi nu se mai putea reînscrie. Fiind bine pregătit, a reuşit şi a urmat cinci ani de studii intense, în care din păcate nimic din ce învăţase în facultatea din ţară nu i-a folosit. Muncă, muncă, muncă, ani la rândul, zi şi noapte; în afară de învăţătură nu-i mai ardea de nimic. Reuşise să-şi aducă după un timp şi logodnica din ţară. Lucrurile au început să meargă mai bine, a terminat medicina, şi-a luat în rate o casă în Melbourne şi norocul a început să îi surâdă. A primit o ofertă din Arabia Saudită, unde a lucrat ca medic vreme de cinci ani. Frumoasa lui soţie a trebuit să poarte în ţara aceea musulmană veşmintele severe pe care le foloseau şi arăboaicele din cele mai înalte familii. Perioada din Arabia Saudită i-a adus venituri considerabile şi întors în Australia s-a realizat ca medic, având o clientelă importantă. 

În vacanţele din România făcea des pelerinaje pe la mănăstiri, trecând chiar pragul marelui duhovnic Cleopa. Legat de ţară foarte mult, dr. Uţă şi-a ridicat o vilă în Telega Vale, unde  speră să revină cândva definitiv. Fetiţa sa a terminat acolo liceul şi în 2014 a devenit studentă la chimie. Vorbeşte româneşte, dar nu se poate acomoda cu viaţa de la noi, considerându-se australiancă. Şi doctorul, în ultima vreme, pare să se înstrăineze, văzând că nimic nu merge cum trebuie în România. 

Alin CIUPALĂ