FILE DE CRONICĂ. Urme ale unor umbre

I. Rezistenţa armată anticomunistă în Câmpina şi împrejurimi.

Se vorbeşte foarte mult de partizanii din munţi care au putut lupta împotriva puterii comuniste adusă în România de Armata Roşie până prin anii 1962. A fost cea mai lungă rezistenţă armată din ţările ocupate de sovietici. În Câmpina, în parcul donat de savantul C.I. Istrati oraşului ca să devină un loc de agrement pentru câmpineni, prin anii 1948-1949 a fost instalată o unitate de intervenţie a Securităţii cu misiunea, ca să citez dintr-o carte recent apărută, „să lupte cu duşmanii poporului”. Am şi acum în faţa ochilor o secvenţă ca dintr-un film, când echipată de război, o coloană de militari din aceste trupe de intervenţie călare, lua drumul spre munţii din nordul oraşului. Nu se ştie absolut deloc că în perioada aceea exista şi o puternică grupare înarmată, cu centrul în Câmpina, dar cu ramificaţii şi la Breaza, Brebu, Telega, Băneşti, Proviţa. Avea în jur de 70 de membri conduşi de Ion Cercel, contabil la Rafinărie, originar din Telega. De remarcat că în marea lor majoritate aceştia proveneau din mediul muncitoresc. Este important de subliniat acest lucru, deoarece comuniştii organizaţi într-un partid cu numele Partidul Muncitoresc Român încercau să-i atragă pe muncitori oferindu-le anumite avantaje.  

L-am cunoscut bine pe Ion Cercel, de la care am aflat istoria acestei grupări. Era în acea vreme un pensionar care îşi păstrase energia, umorul şi optimismul, ce l-au ajutat să supravieţuiască în anii grei petrecuţi în temniţele comuniste. În perioada când m-am apropiat de el îl vedeam aproape zilnic, fiind atras de pasiunea sa pentru arta fotografică. Îşi cumpărase aparate performante şi făcea fotografii deosebite pentru plăcerea lui. În laboratorul improvizat, în timp ce îşi developa filmele, îmi povestea fragmente din viaţa sa plină de evenimente deosebite. 

Ion Cercel avusese o copilărie grea. Era fiul unei femei sărace, care locuia lângă închisoarea Doftana.  Aceasta a avut, cum frumos se spune în popor, doi copii din flori cu unul din directorii închisorii, Fag Bălteanu. El nu şi-a recunoscut niciodată copiii, care au crescut în sărăcie, din resursele unei modeste gospodării ţărăneşti. Când trecuse de adolescenţă, Nelu Cercel, fiind un bun meseriaş care se ocupa de radiofonie, a reuşit să-şi întreţină mama şi sora în condiţii decente. Mai târziu, când deja era implicat în mişcarea de rezistenţă, a făcut un gest disperat pentru a-şi salva sora bolnavă de tuberculoză, boală fatală în acea perioadă. Apăruse însă un remediu miraculos, penicilina, care la noi, fiind foarte puţină, se acorda numai cu aprobarea ministrului sănătăţii. Ministru era atunci un medic modest din Fălciu, promovat pentru trecutul lui de ilegalist. Nelu Cercel a cerut audienţă, a intrat în cabinet şi a cerut aprobarea pentru penicilină. Refuzat brutal, fiind singur în cabinet cu ministrul, a scos pistolul de care nu se despărţea, s-a retras într-un colţ şi l-a somat pe ministru să-i semneze cererea, altfel îl împuşcă. Îngrozit, acesta a semnat şi pentru a nu se compromite, nu a raportat incidentul. Penicilina, care atunci făcea minuni, a vindecat-o pe sora sa, de care a rămas strâns legat până la sfârşitul vieţii.

Mai mult din curiozitate, fără să aibă pretenţii materiale, Ion Cercel s-a dus la Ploieşti să-şi cunoască tatăl, care avea atunci o afacere înfloritoare. Vizita i-a lăsat un gust amar şi nu l-a mai căutat niciodată. 

În acea perioadă, tânărul muncitor a participat la un miting ţinut de un partid politic în parcul Istrati din Câmpina. Impresionat de personalitatea liderului care a ţinut un discurs, a început să facă politică, având nişte principii morale ferme. Toată viaţa lui, când se afla în împrejurări grele afirma: „Dumnezeu şi mama m-au învăţat să nu mint, să nu fur, să nu înşel”. În 1941, când a izbucnit războiul, a fost trimis pe front, în linia întâi, unde se dădeau cele mai grele lupte. L-a salvat poate faptul că era specializat în comunicaţii radio, fiind plasat la un post de comandă. Războiul l-a făcut să cunoscă bine meseria armelor. Din tinereţe avusese o pasiune pentru armele de foc, în special pentru pistoalele de tip Beretta. 

Pierzând războiul, România a fost ocupată de armata sovietică, ce a impus cu brutalitate guvernul comunist condus de Petru Groza. Până la 6 martie 1945, Partidul Comunist nu avea mai mult de 900 de membri, dintre care trei pătrimi erau evrei, maghiari, bulgari, ruşi şi alţi străini. Marea majoritate a populaţiei era ostilă regimului bolşevic de tip stalinist instalat la noi. Nelu Cercel şi-a găsit repede, în mediul muncitoresc în care lucra, tovarăşi de idei. Prin radio stabilise legături cu centrele americane din Germania care se ocupau cu organizarea rezistenţei anticomuniste din ţările Europei de Est. Din Germania au fost paraşutate în mai multe rânduri rezistenţilor din România arme şi instrucţiuni. În modesta lui căsuţă din Telega, Nelu Cercel avea un adevărat arsenal. Erau pregătiţi să intervină în momentul în care se va declanşa un conflict între americani şi ruşi, pe care toată populaţia României îl aştepta cu nerăbdare. Scopul celor din rezistenţă era ca atunci când americanii vor ajunge în sfârşit în România, ei să organizeze o insurecţie, să răstoarne guvernul comunist şi să fie la putere când aliaţii din Occident vor ajunge pe teritoriul nostru. Era un vis prea frumos ca să poată fi realizat. Securitatea, care avea informatori peste tot, i-a depistat. Arestarea lui Nelu Cercel pare decupată dintr-un film al lui Sergiu Nicolaescu. Arestările se făceau târziu, după miezul nopţii. Când se auzea zgomotul unui motor de maşină noaptea, sătenii din Telega ştiau că iarăşi va fi cineva arestat. Ofiţerii de securitate cunoşteau că Nelu Cercel este bine înarmat şi că nu se va lăsa prins fără luptă. Ca să evite o ciocnire sângeroasă, care le-ar fi provocat multe pierderi, au procedat cu abilitate, folosind posibilităţile de camuflaj pe care le oferea Muzeul Doftana. 

Se deschisese în 1949 Muzeul Doftana, unde zilnic erau aduşi din întreaga ţară mii de vizitatori, ca să vadă unde au suferit şi s-au şcolit în „universitatea comunistă Doftana” eroii clasei muncitoare. Exista un loc în incinta muzeului unde aceştia nu aveau acces, curtea din centrul clădirii, în care fusese o mică biserică. Prin afluxul acela de vizitatori (adevărate coloane urcau de la gara din Telega, veneind cu trenul circa 1000 de persoane odată), din când în când se strecura şi câte o maşină a Securităţii, care era parcată în curtea bisericii. Neobservate de-a lungul zilei, s-au strâns acolo 5-6 maşini de teren ruseşti marca GAZ şi echipajele lor. Nelu Cercel dormea vara pe prispa căsuţei. Îşi improvizase în colţul mai răcoros un mic dormitor închis cu o uşă fragilă de placaj. Încăpeau aici doar patul şi un cuier pentru haine. Sub pat avea o ladă cu grenade, deasupra uşii atârna un pistol mitralieră, iar sub pernă avea arma lui preferată, un pistol Beretta. La ora 3 dimineaţa, vreo 10 agenţi ai Securităţii şi câţiva militari au înconjurat căsuţa. Nelu Cercel îmi povestea cum  o bubuitură i-a zburat uşa şi s-a trezit cu ţeava unui pistol automat în gât şi cu o namilă de plutonier prăvălit peste el. În spatele matahalei, mai mulţi ofiţeri cu pistoletele îndreptate spre el îl împiedicau să facă orice mişcare. Încătuşat, a fost dus în beciurile Securităţii de pe strada Vasile Lupu din Ploieşti. Pentru el şi camarazii săi a urmat un an de nesfârşite torturi şi interogatorii. Îmi povestea cum era scos din beci încătuşat, cu ochelari de tablă pentru a nu vadea nimic şi număra paşii ca să se orienteze. După numărul de paşi ştia unde este dus: la bătaie, la anchetă sau la comandant. Singurul care nu l-a bătut a fost comandantul, colonelul Mauriciu Ştrul. Acesta voia să obţină de la el declaraţia că a urmărit să-l asasineze pe Gheorghiu Dej. Ion Cercel se apăra spunând că atunci când Dej venea la Doftana, la mitingurile organizate de 10 noiembrie, când se comemora prăbuşirea închisorii la cutremur şi se depuneau coroane de flori la cimitirul Trei Pruni, era trimis de rafinărie să facă de gardă la tribuna instalată pe platou şi avea în buzunar nelipsitul pistol. A demonstrat astfel că n-a avut nicio intenţie să atenteze asupra lui Dej şi aşa cum a susţinut în toate declaraţiile, acţiunea lor era îndreptată împotriva trupelor ruseşti de ocupaţie. La procesul la care au asistat numai activişti selecţionaţi din activul de partid prahovean a dovedit foarte mare curaj. Când i s-a dat cuvântul în finalul procesului, s-a adresat instanţei: „Domnilor judecători, nu-i condamnaţi pe cei care sunt lângă mine în boxă. Sunt muncitori ca şi voi. Nu au ştiut ce fac. Eu sunt singurul vinovat. Împuşcaţi-mă pe mine şi daţi-le drumul acasă celorlalţi, fiindcă o să le moară copiii de foame dacă-i închideţi”. Curaj a mai avut şi alt membru marcant al grupului, dl. Radu, care întrebat de ce şi-a retras la proces declaraţiile făcute în timpul anchetei, a scos din buzunar o batistă în care avea strânşi dinţii care i-au picat din gură în urma bătăilor. Cel mai tânăr din grup, dl. Comşa, singurul suprevieţuitor astăzi, a scăpat de închisoare fiind minor şi datorită colegilor săi din Uzina Poiana, care au strâns zeci de semnături pe un memoriu prin care cereau eliberarea.

Nelu Cercel a fost condamnat la 25 de ani de închisoare, pedeapsa maximă pentru acele vremuri. Au urmat ani grei de suferinţă în temniţa de la Aiud. Fiind tânăr, viguros, învăţat cu mizeria de front, rezista mai bine decât ceilalţi tovarăşi de celulă. Mi-a povestit că atunci când se aducea mâncarea, un cazan cu terci de arpacaş pe jumătate fiert, lua polonicul, turna în farfurii şi gustând îşi încuraja camarazii: „Domnule generale, domnule profesor, mâncaţi. Ne-au adus un pilaf aşa de gustos!” Era greu să-i convingă. Un câmpinean, distinsul profesor de latină Al. Samoilă, a refuzat să mai mănânce şi s-a stins răpus de suferinţă lângă Nelu Cercel, care n-a reuşit să-l salveze. A fost eliberat în 1964, când s-a dat acea amnistie generală pentru toţi deţinuţii politici. Mi-a povestit că au fost strânşi într-un careu în curtea închisorii, iar comandantul le-a ţinut un discurs în care îi informa că şi-au ispăşit pedeapsa şi că de acum înainte vor fi încadraţi la locurile lor de muncă, iar dacă vor avea greutăţi să meargă să ceară sprijinul Securităţii, care va avea grijă de ei. Era o aluzie transparentă că vor fi folosiţi ca informatori. 

Nelu Cercel n-a putut fi atras niciodată în această înjositoare misiune, păstrându-şi fermitatea morală. Era chemat uneori să facă fotografii elevilor care primeau cravata de pionier lângă zidurile Doftanei. Trecând pe la intrare îl saluta pe directorul muzeului cu mult umor: „Moarte bună, tovarăşi!” În fond, nu era o urare prea rea, însă directorul îl ştia de frică şi de multe ori le spunea apropiaţilor că dacă se schimbă vremurile, Nelu Cercel va fi cel care îi va trage la răspundere. Din păcate, n-a mai apucat să vadă schimbările de după 1989. A murit cum a trăit, cu mult curaj. Muncea mult, având o gospodărie măricică. Soţia, o excelentă asistentă medicală, îl îngrijea cu devotament, pentru că suferea de inimă.  Slăbit de anii de închisoare şi de greutăţile vieţii, a făcut un infarct. Disperată, soţia a chemat un vecin să-l ducă la spital, însă el i-a rugat să-l lase în pace, că oricum moare. Dus la spital, în camera de gardă, i-a spus vecinului: „Mitele, ieşi afară, că şi tu eşti suferind şi dacă mă vezi murind te sperii şi poţi s-o păţeşti şi tu!” După aceea s-a adresat asistentelor medicale: „Daţi-mi o lumânare, ca să mor creştineşte!” Cu lumânarea aprinsă s-a stinsă fără suferinţă, fiind lucid până în ultima clipă. 

Au trecut 25 de ani de la Revoluţie şi uitarea deplină s-a aşternut peste luptătorii din grupul Cercel – Radu, care şi-au sacrificat tinereţea suferind pentru un ideal. După 1990 foarte multe personaje şi-au asumat merite în rezistenţa anticomunistă, mai mult sau mai puţin întemeiat, iar unii au primit şi mari avantaje materiale ca eroi ai revoluţiei. Adevăraţii eroi, ca aceia despre cei de care am amintit cu pioşenie şi respect, nu se bucură azi de cinstea pe care ar merita-o. 

Alin CIUPALĂ