Strada principală, strada mare
De la intersecţia străzii principale cu bulevardul Elisabeta începea un fragment din strada mare a oraşului (de fapt şoseaua naţională Bucureşti – Braşov), care devenise un fel de corso al oraşului Câmpina. Seara, din primăvară până toamna târziu, era locul de promenadă al câmpinenilor. De la liceeni la tinerii mondeni şi la lumea bună de atunci, toţi defilau pe porţiunea aceasta dintre intersecţia cu bulevardul şi intersecţia cu strada Ardealului, care atunci se deschidea în şosea. Era o vreme fericită, când lumea care nu avea televiziune, cluburi de noapte, automobile particulare, se distra plimbându-se. Era o atmosferă de voie bună, toţi se salutau, schimbau amabilităţi şi uneori tinerii reuşeau să facă cunoştinţă cu fetele frumoase ieşite la plimbare, formând cupluri mai mult sau mai puţin trainice. Plimbarea pe centru dura câteva ore, până când se lăsa întunericul şi lumea pleca acasă.
Pe strada principală se organizau şi manifestaţii publice. Până în 1947, de Ziua Naţională, 10 mai (Ziua Independenţei şi a Regalităţii), se organizau parade militare, deschise de obicei de veteranii din primul război mondial, conduşi de doctorul Ranitescu.
 |
| Defilare muncitorească de 1 Mai |
După instalarea noului regim (1947 – până la revoluţia din decembrie 1989), impropriu numit de democraţie populară, de fapt un dur regim de dictatură stalinistă, pe strada principală defilau de 1 mai, de 23 august şi de 7 noiembrie (Ziua marii revoluţii bolşevice din octombrie) pionierii, tinerii UTC-işti, organizaţiile de femei ori sindicale şi muncitorii din uzinele câmpinene. În zona unde este acum clădirea telefoanelor era instalată o tribună mare unde erau invitaţi cei din activul de partid. Defilarea o încheia fanfara, care trecând prin faţa tribunei îi saluta pe conducătorii oraşului. După defilare, pe dealul Muscel se dădeau spectacole şi multe familii de câmpineni organizau aici câte un picnic la iarbă verde. Uneori, seara se mai organiza o retragere cu torţe, militarii defilând cu făclii aprinse pe strada luminată de reflectoare puternice ca acelea folosite în luptele aeriene din al doilea război mondial.
 |
| Demonstraţie liberală pe strada principală |
Strada mare avea o lungime de câteva sute de metri şi avea un aspect pronunţat balcanic, specific pentru multe oraşe şi orăşele din fostul principat al Valahiei Mari. Privind spre sud, întâlnim pe partea stângă o clădire cu linii armonioase, placată cu un mozaic buceardat (ciocănit, nu lustruit), făcută de meşteri italieni care aveau în oraş o comunitate importantă. Deasupra balconului de la primul etaj era inscripţionat cu cifre în relief anul inaugurării – 1922. Clădirea era încradrată de un parc frumos numit „grădina publică”, care avea în centru un chioşc mare unde vara cânta muzică militară. Pe hotar cu grădina publică se afla şi cantina primăriei, unde cei cu venituri mai mici găseau o mâncare bine pregătită la preţuri foarte accesibile.
Urmau câteva clădiri modeste în care o vreme a funcţionat CEC-ul, apoi un debit de tutun unde, de dimineaţa până seara, dl. Moriţ şi soţia vindeau ziare şi ţigări. Erau foarte în vârstă, dl. Moriţ părând chiar un adevărat Matusalem. Simt şi acum în nări mirosul înţepător de tutun din micul chioşc care nu era aerisit niciodată. Vecinul d-lui Moriţ era un sârb, Mito Petrovici, care avea o prăvălie ce ar fi meritat să fie conservată şi păstrată pe centru ca un vestigiu al vremurilor apuse. Dl. Mito fabrica bragă, o băutură răcoritoare care întrecea pe vremuri în popularitate Coca Cola de azi. Mai ştia să facă şi o îngheţată excelentă, iar pentru copii o acadea din zahăr în formă de cocoşel înfipt într-un beţişor de brad. În prăvălia îngustă şi întunecată era o tejghea îmbrăcată în tablă de zinc, o putină cu bragă, pe perete rafturi pentru acadele, iar în odăiţa din fund câteva măsuţe pentru muşterii. Avea clienţii lui permanenţi, între care profesorul nostru de limbă rusă de la liceu, dl. Teodorescu, poreclit de elevi Gogoşarul, un învăţător veteran de război care purta mereu o manta militară, a cărui poreclă nostimă era Marmeladă, un felcer şi alţi câţiva fideli.
Oraşul fusese grav avariat de bombardamentele anglo-americane şi de cutremurul din 1940. Din multe clădiri, în perioada anilor ’50 nu mai rămăseseră decât parterele. Aşa arăta şi clădirea ce urma după bragagerie, care avea la stradă numai o faţadă şi un balcon rămas de la etajul distrus. În spatele faţadei era curtea interioară a unei case în stilul acela balcanic de la începutul sec. XIX, cu parter şi etajele mult prelungite peste curtea interioară, încât aveai impresia că intri într-un adevărat tunel. Acolo locuia familia profesorului de geografie Rusu Virgil, cunoscut câmpinenilor şi pentru activitatea sa de sportiv.
 |
| În partea dreaptă, Casa Veneţiană |
Urmau alte mici prăvălii, adevărate magherniţe, între care cea a domnului Popa, ceasornicar şi mai ales bijutier priceput, a tânărului atunci Mircea Zisopol, care deschisese un studio foto şi a domnului Cord, geamgiu şi rămar, care au funcţionat până în anii ’90, când au început demolările. Cea mai impunătoare clădire de pe centru, numită Casa Veneţiană, pentru faţada bogat decorată cu reliefuri, colonete şi arcade, avea la parter o cofetărie, proprietatea d-nei Însurăţelu şi o farmacie a familiei Misir. Fiul farmacistului a păstrat profesia tatălui, dar a ajuns un cunoscut profesor universitar la facultatea de farmacie din Bucureşti. La primul etaj s-au instalat aici, mai târziu, birourile Cooperativei Munca, iar la etajul al doilea erau apartamentele familiei doctorului Preotosoiu. Clădirea era acoperită cu un planşeu de beton armat. În timpul războiului, pe planşeu a fost instalată o baterie de tunuri antiaeriene care trebuia să apere Rafinăria din apropiere. În timpul bombardamentelor, o bombă a străpuns planşeul şi l-a ucis pe doctorul care din nefericire se afla în cabinetul său. Era atât de rezistentă clădirea, încât deşi explozia a fost puternică, a suferit avarii minore. Cei care au demolat-o au avut mult de furcă să o pună la pământ. Văzând cât e de solidă, edilii de atunci au regretat că n-au mutat-o câţiva metri mai în spate (avea o curte mare), pierzându-se astfel o clădire cu arhitectură valoroasă, care ar fi înfrumuseţat centrul punând o pată de culoare în şirul blocurilor actuale.
Urmau nişte magherniţe cu un acoperiş improvizat în locul etajelor distruse, din care în prima era de remarcat un anunţ al poetului George Zăpadă, boemul Câmpinei (Zăpadă era un pseudonim). Băiat al unei familii înstărite din Slobozia, Vlăsioiu, acesta fusese trimis la studii şi prin străinătate. Nu avea nicio licenţă, dar era destul de instruit şi trăia din meditaţii. Anunţul cu pricina, suna, cu aproximaţie, astfel: „Dau meditaţii la toate obiectele mai puţin limba rusă”. Pentru acest final „mai puţin limba rusă”, a fost invitat la Securitate unde, aşa cum avea să povestească, a mâncat o bătaie straşnică, pentru a i se scoate din capul lui de fost burghez gărgăunii antisovietici.
Am ajuns la locul unde este actualul pasaj pietonal de la Ceas. Acolo se deschidea pe vremuri strada C.A. Rosetti, care ducea la piaţa oraşului. Aici staţionau trăsurile birjarilor Petcu, Văsii, Toboc, care făceau curse spre gară şi în alte direcţii, deoarece pe vremea aceea nu existau taximetre. În colţul străzii era o clădire impunătoare, cu etaj şi mansardă împodobită cu un turnuleţ, aparţinând primarului Iliescu. La parter era instalată prăvălia de coloniale a domnului Georgică Vasilescu, un personaj cu o biografie interesantă. Brăilean la origine, provenind dintr-o familie săracă, la vârsta de 10 ani a fost angajat băiat de prăvălie la un bogătaş armean, Ohanesian. A lucrat cu sârguinţă ani buni, iar armeanul, impresionat de cinstea şi hărnicia sa, i-a oferit un capital de 30.000 de lei pentru a-şi înceape o afacere proprie. A avut o cârciumă în Ploieşti cu un nume foarte inedit: „Dă-ne Doamne”. Şi Dumnezeu i-a dat. A prins cheag, s-a mutat la Câmpina şi a deschis un magazin cu delicateţuri: măsline volos, vin Malaga pe care doctorii îl recomandau ca tonic, să facă poftă de mâncare copiilor scarandivi, şampanie Moet, ciocolată şi bomboane aduse de la cofetăria Zamfirescu din capitală şi alte delicateţuri. În perioada scurtei guvernări legionare (toamna anului 1940), ameninţat că i se ridică licenţa, a fost constrâns să devină un simpatizant al mişcării. Pentru asta, prin anii ’50, a fost arestat şi a avut mari neplăceri.
În spatele prăvăliei Vasilescu se afla restaurantul lui Mitică Georgescu, urmat de strada pe care erau înşirate măcelăriile fraţilor Gogu, Fane şi Sică Bănulescu. În partea opusă măcelăriilor era pescăria lui Lăzărică Vlădescu (fostul proprietar al vilei de pe centru în care se află azi redacţia ziarului „Oglinda”). Se mai remarca pe această parte a străzii o clădire modernă, cu arhitectură cubistă, prăvălia lui Pavel Ionescu, pe care mulţi câmpineni mai în vârstă şi-o amintesc ca lăptăria unde era gestionară coana Vetuţa. După încă un segment de stradă cu prăvălii, între care se remarca Librăria Hasdeu, ajungem la intersecţia cu actuala stradă Kogălniceanu, unde într-o piaţetă se afla instalată benzinăria OSIN. În spate, un hotel modest, un bufet expres unde se înghesuiau toţi beţivanii din oraş, deschis de la ora 5 dimineaţa până la miezul nopţii.
 |
| Intersecţia cu strada Minelor, actuala Kogălniceanu |
Spre ieşirea din oraş, până la barieră, cum se spunea, mai erau câteva case cu grădini mari de jur împrejur, cum era şi fosta vilă Ecker, care avea în curte o grotă artificială. Pe strada principală, undeva în această porţiune, locuia şi profesorul de latină Bulandra. Din când în când, o apariţie senzaţională, care atrăgea atenţia câmpinenilor, era celebra actriţă Lucia Sturza Bulandra, care venea să-şi viziteze ruda apropiată, profesorul care avea să facă, în anii ’50, ca deţinut politic, multă puşcărie.
Pe partea opusă se înălţa pe colţ Hotelul Bulevard. Rămas fără etaj, la parter funcţiona în timpul războiului un magazin special, Economatul Astrei Române. Era destinat salariaţilor acestei mari întreprinderi, care în perioada războiului se aprovizionau de aici la preţuri reduse. Tatăl meu, tânăr funcţionar al Astrei Române, se ocupa de aprovizionare. Pentru a ilustra corectitudinea în comerţul epocii, vreau să amintesc că îi interzisese mamei să facă cumpărături în acel magazin, pentru a nu lăsa impresia că e favorizată şi mai ales că ar profita de funcţia lui şi nu ar achita marfa.
 |
| Strada principală, lunea, zi de târg la Câmpina |
Urma farmacia Voiculescu, făcută după planurile arhitectului Toma Socolescu, o altă clădire care ar fi trebuit să fie salvată de la demolare pentru arhitectura ei în stil neoromânesc şi pentru eleganţa interiorului, dotat cu mobilier şi lambriuri de stejar. Punctul principal pe această stradă îl forma ceasornicăria lui Ion Florescu. Pentru reclamă, instalase deasupra vitrinei un ceas mare care se vedea de la distanţă şi care mergea foarte exact. Toţi câmpinenii, când ieşeau seara în oraş, îşi dădeau întâlnire la ceasul de la Florescu. Tinerii malaganbişti – îmbrăcaţi cu sacouri cadrilate, pantaloni înguşti şi pantofi cu talpă de crep (modă lansată de bateristul Sergiu Malagamba, şeful unei renumite formaţii de jazz din capitală) – puteau fi văzuţi adesea sprijinindu-se de bara care proteja vitrina ceasornicăriei.
Urma o simigerie care a funcţionat până târziu, de unde, cu lopeţi din lemn, brutarii scoteau din vatră covrigi calzi care parfumau toată strada. La colţ era Casa Poporului, de care mai aminteşte acum o placă memorială, sediul sindicatelor din industria petrolului.
Plimbăreţii de pe centru nu treceau mai departe, spunând că „intră în porumb”, deoarece urmau clădiri modeste şi locuri virane. Pe aceste locuri virane se aşezau, din când în când, circurile ambulante care făceau turnee prin toată ţara. Au rămas în memoria câmpinenilor circul fraţilor Bernea, zburător la trapez şi al fraţilor Creţu.
Pe strada principală şi pe strada de la piaţă, în anii ’50 se organizau concursuri de motocros, circuitul de viteză. Se concura pe categorii de motociclete, în funcţie de capacitatea cilindrică a motorului: 175, 250, 350 cmc. Între bărbaţi, mi-a rămas în memorie că a concurat şi o doamnă, tânăra Tamara Vasilescu. Circuitul de viteză s-a organizat an de an la nivel naţional, până când s-a produs un tragic accident; o bătrână care a traversat imprudent, a murit pe loc după ce a fost lovită de un motociclist care mergea în viteză. A fost ultimul motocros pe circuitul câmpinean.
Alin CIUPALĂ
Aici primele părţi:
Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!