În evocările anterioare ne-am oprit la marginea cartierului Câmpiniţa. Dacă ne închipuim că facem în continuare o plimbare pe strada principală (atunci şoseaua naţională Bucureşti – Braşov), întâlnim pe partea dreaptă casa inginerului Sava, directorul Rafinăriei, o vilă în stil chalet elveţian, înconjurată de un parc frumos şi de sere pentru flori. Această clădire a rămas în istoria Câmpinei datorită faptului că, invitat de proprietar, George Enescu a dat aici două concerte, fiind acompaniat la pian de soţia proprietarului, concert la care au asistat mulţi câmpineni din elita oraşului. Peste drum era casa părintelui Provinceanu, preot la biserica de la lac, care preda şi religie la Liceul “Dimitrie Barbu Ştirbey”. Unul din foştii săi elevi mi-a povestit că la clasă, când începea ascultarea, părintele punea pe catedră o puşculiţă din metal şi pentru fiecare greşeală, elevul ascultat trebuia să lase o monedă. O metodă pedagogică insolită, aş spune. Distrusă de bombardamente, casa nu mai există azi, dar în grădina care o înconjura s-a amenajat acum un parc de distracţii pentru copii.
Peste drum era proprietatea familiei Ştirbey. După moartea contesei Martha de Bloome, fiica Marthei, născută Ştirbey, a moştenit clădirea şi terenul care ajungea până la calea ferată. Urmaşul Ştirbeyilor, contele Von Thun, în clădirea care există şi astăzi (complexul Fibec), a deschis prima fabrică de aparate de radio din ţară. Afacerea nu a mers şi în clădire s-a deschis o fabrică de gablonţuri, numită de câmpineni “fabrica de bijuterii”, transformată mai târziu, în perioada socialistă, într-o întreprindere de prelucrare a lemnului.
Pe partea opusă, lângă linia ferată, era casa familiei Rădulescu. Inginerul Dodon Rădulescu, specialist în construcţii, a fost trimis în anii ’50 să construiască o mare rafinărie în India. A stat acolo mulţi ani, în junglă, însoţit de frumoasa sa soţie, Cireşica. La inaugurarea rafinăriei, preşedintele Jawaharlal Nehru a fost extrem de impresionat de frumuseţea româncei noastre, care a apărut în prim plan în toate filmările făcute la eveniment. Casa familiei Rădulescu a explodat în anii ’70, datorită unor infiltrări de la conductele de gaze, dar refăcută există şi azi şi este sediul unei firme cu multiple activităţi.
Trecem linia, coborâm spre oraş şi imediat pe stânga găsim proprietatea lui Hristache Palamida, fabrica de sifoane şi o clădire mare, cu mai multe etaje, numită impropriu hotel; de fapt, era o casă de raport, cu locuinţe modeste (o cameră şi o bucătărie) destinate familiilor cu venituri mici. În Câmpina erau două asemenea clădiri, care purtau numele proprietarilor: hotelul Palamida şi hotelul Andronache (situat pe locul unde este intrarea în actualul Spital).
 |
| Hotel Palamida |
Traversăm şi găsim biserica de la brazi, unde în anii ’40 era paroh părintele protopop Georgescu. Biserica era înconjurată de peluze mărginite cu gard viu, unde copiii din cartier erau primiţi să organizeze partide de fotbal. Părintele a avut doi copii. Thea – una din frumuseţile oraşului, care a devenit profesoară la Suceava şi Nenel – tovarăşul nostru de joacă, ajuns medic la Sinaia. Thea, care prin frumuseţea ei stârnea multe invidii între cucoanele din Câmpina, a fost mult bârfită în oraş. Toată familia a fost urmărită de un destin potrivnic, viaţa fiind ingrată cu acest preot evlavios, mult apreciat de poporenii lui, dar şi de Patriarhul Iustinian, cu care fusese coleg la Facultatea de Teologie.
Peste drum de biserică erau casele înghesuite unele în altele ale unor familii de lăutari, Corniţă şi Dragomir, care au dat muzicieni de seamă: Grigore Corniţă – mare pianist, Luca Dragomir – profesor de vioară la Conservator pe undeva prin străinătate şi fratele său, devenit celebrul compozitor Marcel Dragomir. Pe aceeaşi parte a străzii, într-o clădire etajată, cu arhitectură modernă, se afla dispensarul TBC, unde se tratau bolnavii de tuberculoză, boală mortală în anii ’50. Pe partea opusă, era clădirea cu aspect boieresc a familiei Mohoceanu. Fiica lor, şi ea una din frumuseţile oraşului, făcuse o partidă strălucită, căsătorindu-se cu un avocat de succes, Ion Gheorghe Maurer, care a pledat în mai multe procese ale liderilor comunişti. După moartea lui Petru Groza, acesta avea să devină şeful guvernului în timpul lui Gheorghiu Dej. Este frapant faptul că primul ministru Maurer (avea o origine jumătate germană, jumătate franceză, prin părinţii săi) nu a intervenit când socrul său, dl. Mohoceanu, a avut probleme cu justiţia pentru o lipsă mare în gestiune, ajungând să execute câţiva ani buni de închisoare.
Urma o casă cu aspect modest la exterior, dar plină de tablouri şi mobilă de epocă, unde stătea dl. Ionescu, proprietarul unui splendid câine lup alsacian, de la care avea să i se tragă şi moartea. Scoţându-l zilnic la plimbare, într-o zi câinele s-a speriat, a smucit lesa, iar dl. Ionescu a căzut cu capul de bordură şi a murit pe loc. El şi soţia, funcţionară la Poştă, se remarcau prin eleganţa ţinutei şi printr-un comportament extrem de civilizat.
Am ajuns la intersecţia unde fiinţa, într-o clădire veche, cârciuma Odor (unde sunt acum actualele notariate şi unde se află clădirea neterminată a EdilConst). Cârciuma avea pe zid, undeva, inscripţionat în stucatură anul 1882 şi cred că era o anexă a vechii vame care a funcţionat la Câmpina câteva secole.
 |
| Cârciuma lui Odor |
Pe când eram copil, clădirea vămii era locuită de mai multe familii, între care se remarca, prin stridenţa machiajului şi a veşmintelor, d-na Popescu, despre care se spunea că avusese în tinereţe o afacere înfloritoare, o casă cu fete frumoase. Prin anii ’60, după proiectele arhitectului Sima, s-a ridicat aici un mini-bloc pentru salariaţii unei intreprinderi forestiere, clădire cochetă care există şi acum în colţul străzii Mărăşeşti.
Mai târziu, în locul cârciumii lui Odor, d-na Şperlea a făcut o gogoşerie mult apreciată de elevii din cartier. „Madam Gogoaşă”, cum îi spuneau copiii, era de asemenea, un personaj pitoresc, rămas emblematic în decorul Câmpinei vechi.
Peste drum de cârciuma Odor, pe strada care traversa şoseaua naţională (numită atunci Toma Stelian, mai târziu Prahova şi acum 1 Decembrie 1918) se afla o casă în care locuiau două familii de profesori. Directorul liceului, George Stanciu cu soţia sa Niculina (nepoata pictorului Grigorescu) şi sora d-lui Stanciu, căsătorită cu profesorul de geografie Nae Georgescu. Acesta avea două fete, Dorina şi Rodica, prima, colega mea, frumuseţea promoţiei de eleve seria 1957.
Tot în această zonă, pe fosta stradă Toma Stelian, până în Judecătorie, era un mare depozit de vinuri al d-lui Dragomir, cu butoaie uriaşe în beci, de unde se aprovizionau cârciumarii din oraş şi cetăţenii câmpineni. Judecătoria, o clădire elegantă, avea la etaj un apartament în care locuia familia judecătorului Iancu.
În continuare, lipită de Judecătorie, pe locul unde este acum Procuratura, era fabrica inginerului Saicovici, unde se reparau maşini, utilaje diverse şi în care funcţiona o turnătorie pentru piese din bronz. Mai există şi azi un segment din această clădire.
Urma Grădiniţa nr. 2, condusă de d-na educatoare Ionescu, soţia unui destoinic învăţător, Gioni Ionescu, urmaşul d-lui Răvoianu la direcţia Şcolii nr. 1 de Băieţi. Strada se încheia în Calea Doftanei, unde era o clădire veche, cu elemente de arhitectură valahă, despre care gura târgului afirma că era sediul lojei masonice “Dreptate şi Frăţie”, din care făceau parte fraţii Costache şi Nicolae Bălcescu, fraţii Ion şi Dimitrie Brătianu, fraţii Golescu, boierii Filipeşti şi alţi paşoptişti. Pentru a se feri de Agie (poliţia domnitorului Bibescu), cei care pregăteau revoluţia de la 1948 s-ar fi întâlnit la Câmpina în casa menţionată.
Peste drum de Judecătorie era sinagoga (se află şi acum), în care atunci se oficiau slujbe, în Câmpina trăind o importantă comunitate de evrei. Este regretabil faptul că cimitirul evreiesc (aflat într-o porţiune a cimitirului de pe strada Bobâlna), care avea monumente din marmură şi granit negru, artistic lucrate, a fost desfiinţat şi în parte distrus.
Urmau câteva vile, între care şi cea a avocatului Davidescu, ajuns într-o vreme primar al oraşului. Pe colţ cu Calea Doftanei era Şcoala nr. 2 de Fete, condusă în anii 50 de vrednica învăţătoare Boieru. (Şcoala nr. 1 era pe strada Goleşti, clădire existentă şi acum).
Puţin mai jos, pe strada principală, pe colţ cu strada Mărăşeşti, o casă tip vilă a familiei Nae Ceptureanu şi de acolo până la Policlinică, un parc mic, care avea în centru un conac boieresc cu arhitectură muntenească şi beciuri din piatră peste care se înălţa o clădire vastă cu balcoane închise în geamlâcuri. Lângă conacul familiei Zipzer (proprietarul atelierelor în care se turnau piese de fontă – azi uzina Neptun) se aflau trei stejari seculari uriaşi. Prin anii ’70, lângă ei s-a fixat o tăbliţă pe care scria că sunt ocrotiţi de Academia Română. Sufocaţi de asfaltul care s-a turnat peste rădăcinile lor, doi dintre ei s-au uscat, iar ultimul mai supravieţuieşte şi acum lângă cinematograful ajuns o ruină mizerabilă.
Porţiunea aceasta din strada principală îmi aminteşte de existenţa unui negustor ambulant foarte pitoresc, un bătrânel simpatic, scund de statură, care ducea pe o cobiliţă două dulăpioare din lemn cu o marfă foarte căutată atunci de câmpineni. Era vânzător de iaurt. Trecea din poartă în poartă, pe la clienţii săi, se oprea, punea cobiliţa de care atârnau dulăpioarele fixate cu lanţuri şi scotea un castronel de faianţă cu un iaurt de culoare gălbuie, excelent la gust. Primea castronelul vechi de la cumpărător şi îl dădea pe cel proaspăt. Făcea astfel cursa în fiecare zi strigându-şi marfa.
(va urma)
Alin CIUPALĂ
Aici primele părţi:
super text, asa este doar cateva amanunte lipsesc. In spatele cladirii Mohoceanu, lipita de casa preotului Izvoreanu( preotul bisericii de la linie) se aflau doua camere inchiriate de ICRAL, acolo au stat ai mei, am copilarit si crescut in curtea aia si in univescul familie Ionescu. Minunati oameni. Acel caine despre care vorbiti se chema Tosca si a fost primul caine din viata mea, mama ma scotea in curte in carut sa iau aer iar ea, Tosca ma pazea. Odata am cazut din carut si m'a luat efectiv cu botul si m'a pus inapoi in carut spre stupoarea maica-mii. D-ul Ionescu din cauza cainilor a murit dar altfel s-a intaplat evenimentul. Tosca a facut pui la un moment dat si au pastrat unul din ei, pe Lady, o catea minunata neagra. Tosca era roscata. Amandoua erau niste bijuterii doar ca nu suportau alti caini in preajma lor. D-ul Ionescu a iesit la plimbare cu amandoi iar pe strada, din nefericire le-a iesit in fata un alt caine, Tosca si Lady l-au smucit asa de tare pe d-ul Ionescu incat acesta s-a izbit de un stalp, s-a rupt cateva coaste care i-au perforat plamanul. Asa a murit acel minunat om inalt, foarte elegant cu ochelarii din rama de aur si baga.