În urmă cu trei sferturi de veac, oraşul nostru trecea prin două mari catastrofe: cutremurul din 10 noiembrie 1940 (ora 3.50 dimineaţa) şi bombardamentele din 1943 – 1944 ale aviaţiei engleze şi americane. Fiind aşezată pe o falie seismică care propagă unda generată de mişcările telurice din Vrancea, Câmpina este grav afectată de cutremure (au avut ocazia câmpinenii de acum să constate acest fapt în 1977). Cu centrul în care majoritatea clădirilor îşi pierduseră etajele şi cu alte zone, mai ales cele din jurul Rafinăriei, care fuseseră ţinta atacurilor aeriene, distruse de incendiile provocate de bombardamente, în anii ‘50 Câmpina mai păstra încă ceva din farmecul fostului oraş înfloritor.
Intrarea în oraş se făcea pe podul de la Băneşti (lucrare veche, din timpul domnitorului Cuza, care va fi demolat în curând) şi, după ce urcai nişte serpetine abrupte, intrai în cartierul Slobozia, un sat pe atunci, care împreună cu Bobolia şi Lunca Vrăjitoarei ţineau de comuna Poiana. Ca suprafaţă, oraşul nu avea o mare întindere. Şoseaua naţională (actualul DN1) trecea prin centru şi era marcată de borne kilometrice. Prima se afla lângă actuala seră din Slobozia, următoarea era lângă cazarma în care era atunci un batalion de ciclişti (în prezent unitatea de jandarmi care nu mai funcţionează), a treia o găseam lângă actuala clădire a telefoanelor. Urma încă una lângă actualul complex Fibec şi ultima, pe Câmpiniţa, în apropiere de captarea de apă. Toate erau pe partea dreaptă a străzii principale, actualul Bulevard Carol. Pe distanţă de patru kilometri, dacă făceai o plimbare uşoară, travsersai oraşul în mai puţin de o oră.
Cartierul Câmpiniţa, unde ne-am oprit, are o istorie foarte interesantă. Doctorul Zank-Chiriacopol, într-o monografie a cartierului în care şi-a petrecut tinereţea (s-a stabilit în Germania mai târziu), face o istorie şi o descriere a locurilor vechi. Satul Curiacul era străbătut de un pârâu cu debit mare, care trecea printr-o râpă adâncă şi se vărsa în lacul care purta numele satului. Pe acest pârâu, spune doctorul, în copilăria lui existau şi două mori de apă. Din acest pârâu mai există o rămăşiţă care curge astăzi pe lângă vila în care locuia familia Dodo Bunescu, singura casă din oraş care este încadrată de un parc cu arbori seculari.
Dacă ar fi să ne plimbăm prin cartier, ar trebui să ne oprim puţin la acea clădire modestă din piatră, care are în subteran bazinul din care se aproviziona cu apă oraşul de atunci. Apa venea dintr-un izvor de la Breaza – “Sunătoarea” şi din care, decenii la rând, câmpinenii au băut o apă fără clor, o apă foarte bună, de izvor de munte. Câmpiniţa mai avea şi alte lucruri deosebite, cum ar fi aerul care, de aici până la Breaza, era apreciat drept cel mai bun din Europa, după Nisa, prin ionizare, dar şi livezile din cartier şi din împrejurimi, cu cea mai bogată floră din România. Şi, de ce să nu ne lăudăm, trebuie să amintim că în zona noastră, de la Câmpina până la Sinaia, se vorbeşte şi cea mai curată limbă românească, fără accente şi regionalisme.
Lângă bazinul de apă, pe aceeaşi parte, se afla casa părinţilor cunoscutului actor Eusebiu Ştefănescu. Acesta a rămas legat cu multe amintiri de oraşul nostru, unde în tinereţe, apropiat fiind de familia surorilor Crăciun, a avut şi o idilă cu nepoata lor, colega lui la Facultatea de Teatru, Manuela Marinescu, care a ajuns o actriţă importantă a teatrului de stat de la Ploieşti. Puţin mai departe, era o şcoală primară, în care soţii Popa, doi dascăli deosebiţi, au educat generaţii de copii din cartier.
Ne-am apropiat de parcul doctorului Istrati, pe care savantul l-a donat oraşului şi unde se organizau diferite activităţi. În 1937, mişcarea legionară a avut aici o tabără, iar la un miting ţinut acolo a vorbit Corneliu Codreanu. Fascinaţi de personalitatea şi carisma acestui lider, mulţi tineri câmpineni s-au înscris în această formaţiune politică, plătind acest act de entuziasm tineresc cu mulţi ani de închisoare în epoca comunistă.
Lângă parcul Istrati, în perioada despre care vorbim, anii ‘50, se afla Castelul Iulia Hasdeu, devenit o jalnică ruină. Ca şi stăpânul său, cărturarul Bogdan Petriceicu, castelul a avut un destin tragic. Donat de cărturar statului, pentru a deveni muzeu, castelul a fost distrus în timpul Primului Război Mondial. Câmpina şi împrejurimile bogate în petrol au fost ocupate de armata germană între 1916 – 1918. Fiul muzei eminesciene Mite Kremnitz, ofiţer în armata germană, a cazat în parcul castelului o unitate de cavalerie şi a băgat înăuntru caii, transformând sanctuarul în care savantul nostru îşi ţinea şedinţele de spiritism într-un grajd. După război, aşa cum am aflat de la localnici, castelul nu mai avea plafoane, iar prin încăperi se adăposteau bufniţe care speriau copiii veniţi aici să se joace.
Prin 1946, copil fiind, am mers aici cu tatăl meu într-o vizită. Un localnic, care stătea în căsuţa mai bine conservată din spatele castelului, a venit şi ne-a condus. Am reţinut de atunci două lucruri care m-au impresionat: o frumoasă fotografie pe marmură, aflată într-o cabină de pe prima terasă, care o înfăţişa pe Iulia tânără, într-o somptuoasă rochie de culoare verde; în parc, în scorbura unui pin, ca într-un fel de mic altar, se mai găsea de asemenea, încadrată de muşchi, o altă fotografie a acestei preafrumoase fete, dispărută atât de tânără. Castelul fusese iarăşi grav avariat de armata rusească, care se cantonase aici în anii 1944 – 1945 şi făcuse mari ravagii.
Şi casa marelui nostru pictor Nicolae Grigorescu fusese ocupată de armata germană, care instalase aici un comandament. În 1918, din neglijenţă, nemţii au provocat un incendiu şi casa a ars până la temelie. Din perioada în care pictorul trăia, prietenul meu, inginerul Traian Vasilescu, a păstrat numeroase amintiri. Bunicul lui, Iancu Popescu, un întreprinzător dinamic în epoca în care petrolul a îmbogăţit mulţi câmpineni, cumpărase o mare suprafaţă de teren şi îşi construise o casă în vecinătatea pictorului. Soţia lui, o frumuseţe, coana Lenuţa, era curtată de artist, care mereu o solicita să-i pozeze. Iancu era foarte gelos, astfel că între el şi pictor a izbucnit un adevărat război. Conflictul a ajuns la cote maxime atunci când pictorul, care păstra obiceiurile înaintaşilor săi ţărani, lacomi de pământ, a intrat pe terenul lui Iancu Popescu mutând într-o noapte gardul cu câţiva metri. Dimineaţa, când a văzut hotarul mutat, bunicul lui Traian, care avea o fire de haiduc, a luat puşca şi şi-a anunţat soţia că-l împuşcă pe vecin. Disperată, aceasta a sărit între cei doi vrăjmaşi salvându-l pe artist. Urmarea a fost că, speriat de nebunia lui Iancu, pictorul şi-a retras gardul pe vechiul aliniament.
Prietenul meu, Traian, l-a cunoscut bine pe Gheorghe Grigorescu, care locuia într-o căsuţă modestă situată pe proprietatea tatălui său. Fiind şi el artist, Gheorghe îşi construise o fabrică de teracotă, în care făcea frumoase vase de ceramică şi calhe (plăci) pentru sobe. Traian şi cu prietenul de care era de nedespărţit, Titi Dobrescu, îi furau acestuia cireşele. Nea Gheorghiţă, care era un om cumsecade, se înfuria uneori pe ei şi, ca în povestea lui Creangă, i-a fugărit o dată şi i-a împuşcat cu alice din sare. Cu tot incidentul acesta, băieţii au rămas prieteni cu copiii lui nea Gheorghiţă: Nicolae, care a ajuns pictor la Paris; Sanda, arhitectă în Bucureşti şi Niculina, căsătorită cu Georgică Stanciu, directorul Liceului care poartă numele pictorului, profesoară de desen la acelaşi liceul, devenită mai târziu cadru universitar la Institutul Pedagogic din Bucureşti. În anii ‘50, Ana Vlahuţă, soţia lui Gheorghe Grigorescu, mergea des la Bucureşti, unde locuia la fiica sa, Sanda, care avea un apartament deasupra Cinematografului Patria. Împreună cu soţul ei, tot arhitect, prin anii 70, Sanda a plecat şi ea la Paris.
 |
| Vila Crăciun |
Peste drum de casa Grigorescu era vila făcută de cele trei surori Maria, Irina şi Olimpia Crăciun. Am cunoscut-o pe ultima, Pia Crăciun, care mi-a povestit că intenţia lor era să lase oraşului această vilă cu elemente de arhitectură ce aminteau de castelul de la Balcic al Reginei Maria, pentru a se păstra acolo colecţiile lor de tablouri, de artă decorativă şi de cusături tradiţionale. La surorile Crăciun, care aveau şi un atelier de cusături naţionale, îşi comanda Regina Maria costumele populare pe care le purta la festivităţi. Fiica ei, Principesa Ileana, prietenă cu surorile Crăciun, îşi petrecea multe vacanţe în această vilă. Mai veneau aici şi alte personalităţi din viaţa artistică şi culturală de atunci: actriţa Elvira Godeanu, dramaturgul Kiriţescu, romancierul Zaharia Stancu, pictorul Octavian Angheluţă şi alţii.
În apropiere se afla şi casa inginerului Sava, directorul Rafinăriei, o vilă deosebită, unde George Enescu a cântat de mai multe ori acompaniat la pian de doamna Sava. Lângă vilă (acum o grădiniţă) se afla o casă modestă în care a locuit o vreme Heliade Rădulescu.
Mai sunt multe poveşti despre cartierul Câmpiniţa, la care o să revenim în episodul următor.
Alin CIUPALĂ
Din New York , stimate Domnule Ciupala , va trimet salutarile mele