File de cronică / Epoca de Aur (8)

O lume de câştigat

„Prea multe ar fi de spus despre toate sucelile şi învârtelile care ies la iveală, căci se petrec lucruri de ţi se face părul măciucă; se umple lumea de bufoni sărbătoriţi cu mare fast, de nelegiuiţi înălţaţi la ranguri de cinste, de mişei onoraţi, de asasini ocrotiţi, de falsori scoşi basma curată, iar oamenii de omenie puţin preţuiţi şi niciodată stimaţi”. (Giambattista Basile, Pentameronul, 1639)

Am ales acest citat dintr-o lucrare clasică a renaşterii italiene, care ne arată că istoria se repetă şi că  nimic nu-i nou sub soare. 

Toamna anului 1989 era aproape pentru toţi românii lipsită de orice speranţă. Înfometarea, frigul din locuinţe, marasmul provocat de măsurile din ce în ce mai represive, decăderea culturii, exacerbarea cultului personalităţii făceau din România o ţară îmbrăcată în culorile cenuşii ale lipsei de speranţă. 

În celelalte ţări de democraţie populară (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, RDG), vechii lideri comunişti fuseseră schimbaţi cu oameni noi, care aderau la principiile de reformare a societăţii socialiste iniţiate de Mihail Gorbaciov. Ultimul schimbat a fost prietenul şi tovarăşul de vânătoare al lui Nicolae Ceauşescu, liderul bulgar Teodor Jivkov. Aflând acestă veste şocantă pentru el, Ceauşescu a comentat: „Tovarăşul Jivkov nu a aplicat principiul rotaţiei cadrelor din funcţiile de conducere”. El îl aplicase, înlăturând din centrele de putere pe toţi pe care-i suspecta că nu-i aprobă direcţia în care conducea ţara. Ultimul marginalizat a fost Paul Niculescu-Mizil, fost secretar al comitetului central, care răspundea de relaţiile internaţionale ale partidului. În atmosfera aceasta s-a desfăşurat şi ultimul congres PCR, al XIV-lea. Eram în Gara de Nord şi Bucureştiul îmi părea un oraş aflat sub asediu. Din zece în zece minute, câte un ofiţer de securitate făcea un tur prin sălile de aşteptare. Erau semne că i se pregăteşte detronarea vajnicului secretar general, sub impulsul unor forţe venite din exterior. În ţară intrau din ce în ce mai mulţi suspecţi turişti sovietici. Făcuse senzaţie şi acţiunea vechiului ziarist bolşevic Silviu Brucan, cunoscută sub numele de „Scrisoarea celor şase”. Semnată de lideri marcanţi din vechea gardă comunistă (Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Constantin Pârvulescu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu), citită zile la rând la postul de radio Europa Liberă, era un act de acuzare a dictaturii personale introduse de Ceauşescu şi de clanul său de familie, care ruinase ţara. Eforturile nebuneşti întreprinse din orgoliu, plata accelerată a datoriei externe, renunţarea la clauza naţiunii celei mai favorizate, acordată de State Unite României au produs mari neajunsuri în viaţa economică pe care, în cea mai mare parte, a trebuit să le suporte populaţia. De exemplu, erau copii ajunşi la vârsta şcolarizării care nu văzuseră în viaţa lor cum arată o portocală. 

Acum, când lucrurile au devenit cunoscute, este clar că Brucan era agentul Moscovei, care căuta o metodă urgentă de a-l înlocui pe Ceauşescu. Este evident acest fapt pentru că, cu toată duritatea regimului, cei şase nu au fost lichidaţi, ci s-au ales doar cu arest la domiciliu. De la zi la zi, nemulţumirile populaţiei creşteau. Au apărut tot mai multe semnale de revoltă. Unele porneau de la comunităţile religioase din jurul cultelor neoprotestante, aşa cum s-a întâmplat în decembrie la Timişoara. Agenţii ruşi veniţi în număr mare în ţară, sprijiniţi şi de o parte din generalii de armată şi securitate, care aveau studii în şcolile militare sovietice, au iniţiat un început de revoltă anti Ceauşescu pe 14 decembrie 1989, la Iaşi, care a eşuat. La Timişoara, la câteva zile distanţă, pastorul Tokes se opunea evacuării din biserica în care predica, având o susţinere rapidă din partea timişorenilor, care au ieşit pe stradă. Au avut loc ciocniri cu forţele de securitate şi cu miliţia, care încercau să înăbuşe revolta, la care s-au alăturat şi studenţii. În urma luptelor de stradă, s-au înregistrat mulţi morţi, al căror număr exact nu se cunoaşte nici azi. (Se pare că au fost închişi 52 de manifestanţi şi duşi la crematoriu în Bucureşti. După incinerare, cenuşa lor a fost aruncată într-un canal din marginea Bucureştiului). „Europa Liberă” şi presa internaţională, care publica nişte fotografii îngrozitoare, vorbeau însă de 60.000 de morţi la Timişoara. Acesta a fost impulsul care a ridicat la luptă tot oraşul. Organizaţi, muncitorii din uzine au ieşit pe stradă. S-a constituit un organism revoluţionar – Frontul Renaşterii Naţionale. De la Bucureşti a fost trimis să trateze cu manifestanţii primul ministru Constantin Dăscălescu. 

În acele clipe dramatice, băieţii mei făceau armata la unitatea de aviaţie de lângă Timişoara.  Erau încorporaţi de trei luni şi amândoi făcuseră corvezi la strânsul recoltei. Nu erau instruiţi, nu puseseră mâna pe armă. Ajuns pe aeroportul din Giarmata, Constantin Dăscălescu şi generalul Coman au luat ca escortă plutonul acesta de băieţi, îmbrăcaţi într-o ponosită uniformă albastră şi înarmaţi de circumstanţă cu un automat fără gloanţe şi s-au dus să facă de pază în faţa Comitetului Judeţean de partid. Aici, mulţimea înconjurase clădirea. Generalul Stănculescu comanda trupele din oraş. Avea la dispoziţie unităţi de grăniceri, trupe de intervenţie ale securităţii şi unităţi militare, pe care le-a dispus într-un perimetru care acoperea trei străzi şi a dat un ordin de luptă care suna cam aşa: „De la acest aliniament nu vă mai puteţi retrage. Dacă mulţimea presează, deschideţi focul, dacă se poate în picioare”. Între timp, primul ministru Dăscălescu a cerut să se întâlnească cu o delegaţie a revoluţionarilor. Conducătorii Frontului Renaşterii Naţionale au trimis câţiva reprezentanţi în clădirea Comitetului Judeţean. Prima revendicare a fost demisia din toate funcţiile a lui Nicolae Ceauşescu. Dăscălescu a telefonat la Bucureşti, a primit ordin să se retragă şi a fost scos din sediul partidului pe uşa din dos, fugind la aeroport. Deoarece reprezentanţii populaţiei, care aşteptau un răspuns, întârziau în sediu, mulţimea a rupt cordoanele şi a ocupat clădirea. Cei câţiva soldaţi de la aviaţie, confundaţi cu miliţienii, au fost uşor bruscaţi, dar au fost salvaţi la timp de un maistru militar (ofiţerii dispăruseră), care le-a luat un automat din mâna, l-a desfăcut şi a arătat mulţimii că nu au cartuşe.

Aşa a devenit Timişoara primul oraş din ţară liber de comunism. Spontan, focul revoluţiei a cuprins şi alte oraşe: Lugoj, Sibiu, Braşov şi în final capitala. 

Şi în Câmpina au început frământările. În oraş, după noaptea de 22 decembrie, un grup mare de cetăţeni a ocupat sediul partidului. Noaptea de 22 decembrie a fost cumplită. În zona barajului Paltinu şi undeva în sud, spre uzina de la Floreşti, cerul era iluminat de salve de artilerie şi trasoare. Circulau cele mai incredibile zvonuri. Se spunea că teroriştii au otrăvit apa din barajul de la Paltinu, că multe elicoptere vin spre oraş şi se pregătesc să bombardeze obiectivele industriale. Era o stare de totală confuzie. Dintre cei care erau în primărie, figuri notabile erau inginerul Hănciulescu (cel care refuzase să fie delegat la Congresul XIV al PCR-ului, afirmând că el nu-l mai votează pe Ceauşescu), inginerul Pelceag, profesorul Georgică Severin, domnul Dorel Tănăsescu (acesta era căsătorit cu Rodica Brătianu, descendenta ilustrei familii). Mai erau şi alţi oameni prezenţi, unii de bună credinţă şi alţii care, simţinând că se prăbuşeşte toată structura PCR-istă, se grăbeau să ocupe locul gol. În haosul creat apăreau personaje ciudate. Un doctor cunoscut, îmbrăcat în haine de ofiţer, a venit cu o geantă diplomat plină de deşeuri metalice, pretinzând că sunt resturile unui elicopter doborât în zona Paltinu de rachetele unităţii camuflate în pădurea de lângă. Câteva zile, lucrurile au plutit într-o anarhie totală. A fost devastată arhiva de la secţia de evidenţă a partidului şi s-au distrus multe acte importante. Rapid, forţele acelea din umbră, care au dirijat căderea lui Ceauşescu, au ajuns la putere folosind armata. Ofiţeri ai forţelor armate au fost trimişi în ţară să instituie conduceri administrative în toate localităţile. În Câmpina şi în împrejurimi a venit căpitanul Cercel, probabil fiindcă era din partea locului. Provizoriu, a fost ales primar domnul Hănciulescu. În paralel cu conducerea administrativă s-a înfiinţat şi un organism politic. Revoluţionarii din Bucureşti alcătuiseră o grupare eterogenă, Frontul Salvării Naţionale, care cuprindea şi dizidenţi împotriva regimului Ceauşescu (Mihai Botez, Doina Cornea), dar şi lideri din vechea gardă a partidului, agreaţi de Moscova (Ion Iliescu, Alexandru Bârlădeanu, generalul Militaru). Asemenea structuri au fost puse la punct şi în judeţe. S-a format un organism de conducere în fiecare localitate, în care reprezentanţii FSN-ului aveau 50% din locuri, iar celelalte partide câte trei reprezentanţi. Transformat rapid în partid, FSN-ul a reuşit să instituie un fel de sistem neocomunist, numit de Ion Iliescu „socialismul cu faţă umană”. Prima care a sesizat acest lucru a fost vajnica dizidentă Doina Cornea, care s-a şi retras. 

În Câmpina, CFSN-ul devenit ulterior CPUN, era reprezentat de un maistru de la Turnătorie, dl. Cautiş şi de inginerul Bucur de la Neptun. Din partea opoziţiei, reprezentanţii partidelor istorice erau următorii: PNŢ – organizaţia locală era condusă de Bebe Burloiu; PNL – organizaţia locală reprezentată de avocatul Veţeleanu; PSDR – Lucian Palamida, Florin Buda, Ciupală Alin; Partidul Republican – d-na avocat Constantin; Mişcarea Ecologistă – dr. Mihai; Alianţa Civică – dr. Gavrilescu, d-na Bulic. 

Foarte puternic, FSN-ul a organizat în oraş, la 13 iunie 1990, o mini mineriadă, spărgând geamurile la sediul PNŢ de pe B-dul Carol şi ocupând primăria, unde l-au instalat primar pe dl. Eugen Bucur. În convulsiile acestea politice, când exista încă speranţa că România porneşte pe un drum care să ducă la democratizarea ţării, liderii locali ai partidelor de opoziţie au reuşit să se coaguleze într-un organism care să reprezinte toate partidele, numit iniţial Forumul Antitotalitar, transformat ulterior în Convenţia Democrată. Câmpinenii au trimis la primul congres al Forumului Antitotalitar un distins intelectual, poet rafinat, muzeograful Dan Rădulescu. Întors de la Cluj, acesta a fost atacat pe stradă şi lovit cu bestialitate. O lovitură la cap i-a provocat un atac cerebral şi a murit chiar în timpul unei şedinţe ţinute la sediul PNŢ. 

În timp ce militanţii Convenţiei Democratice locale organizau diverse activităţi, mitinguri, campanii electorale, participarea la Zilele Monarhiei, ţinută la 10 mai, sub preşedinţia lui Corneliu Coposu, la Sinaia, alţi câmpineni, mai bine orientaţi, intrau în lumea afacerilor. 

Eram apropiat de profesorul de biologie Anastasescu, care mă ajuta să difuzez ziarul Lumina, al Partidului Social Democrat condus de Sergiu Cunescu. Acesta mi-a spus odată, amical, la o întâlnire prin 1992: „În timp ce voi făceaţi partide, eu făceam firme”. Aşa a intrat familia Anastasescu în afaceri, fiul profesorului, Mihai Anastasescu şi asociatul său, Mihai Tufan, ajungând să fie acum acţionari principali ai unui mare conglomerat, trustul Metal Euro Est, care are în Câmpina uzinele Neptun şi IRUE.  Un fruntaş al PNŢ-ului, Florin Anghel, a pus pe picioare, împreună cu cumnatul său, Claudiu Bara, altă societate puternică, Fibec. Demn de remarcat este şi dl. Ioan Simion, fost inginer şef la uzina Poiana, care a pus pe picioare o fabrică puternică, Confind, care exportă mult utilaj petrolifer. 

Cu aproape un secol în urmă, filozoful Mihai Ralea spunea despre contemporanii săi: „Trăim de mai bine de un secol într-o eră de filantropie. Mila a înlocuit dreptatea. Capitalistul modern, complicat cu imaginaţia suferinţelor altuia, nu-şi poate digera în linişte prânzul vieţii, dacă nu aruncă câteva firimituri în jurul său, achitându-se ieftin de datorii mai scumpe”.  Am extras acest citat gândindu-mă că e timpul ca şi numeroşii oameni de afaceri câmpineni care şi-au construit reşedinţe fabuloase, de milioane de euro în cartierul Muscel, să urmeze exemplul domnului Simion şi să facă câte ceva şi pentru oraşul în care s-au născut şi în care şi-au dobândit averea. 

Alin CIUPALĂ