Uzuri şi abuzuri
Aparatul de partid foarte repede a subordonat total aparatul de stat. Decretele prezidenţiale, legile Adunării Naţionale, hotărârile Consiliului de Miniştri, au introdus în viaţa românilor uzanţe, cutume, obişnuinţe greu de suportat. Am putea aminti de munca patriotică obligatorie, de restricţionarea alimentelor de bază cartelate, restrângerea la minim a consumului de gaze pentru populaţie şi de energie electrică. Un decret care a făcut multe victime a fost cel din 1967, care pentru a încuraja natalitatea, a lovit foarte tare în mamele care aveau mai mulţi copii. Nu se poate uita situaţia femeilor care, având trei copii, erau obligate prin decretul prezidenţial să nu recurgă la întreruperea sarcinii, norma fiind pentru fiecare familie de patru copii. Datorită unor procedee empirice, multe mame de familie s-au nenorocit, iar altele au murit. (În Câmpina, o fată tânără de la Fabrica de Ciorapi a fost găsită moartă pe stradă, datorită unei hemoragii puternice). Multe femei, mame cu câţiva copii, care au recurs la metode empirice, ajunse la spital, în loc de tratament, întâi erau interogate foarte sever. Medici, moaşe, asistente, care au fost descoperiţi practicând ilegal avorturi, au primit ani grei de închisoare. Incredibil că şi bietele femei implicate, pe lângă suferinţa fizică, s-au ales şi ele cu pedepse cu închisoarea la fel de mari.
Cunosc cazul unei doamne, gestionară la un cochet bar, care a încercat să-şi ajute o colegă, ducând-o la directorul de atunci al maternităţii, pe care îl cunoştea foarte bine. Acesta era un medic cu mari calităţi profesionale şi generos din fire a ajutat multe femei în necaz, fără să aibă pretenţii materiale. În cazul pe care îl prezint au fost descoperiţi toţi trei şi au primit condamnări foarte grele.
Munca patriotică începea cu copiii. Elevii din clasele primare aveau obligaţia să ducă la şcoală periodic maculatură, sticle şi borcane, fier vechi. Cei din clasele mari începeau anul şcolar cu o perioadă de câteva săptămâni numită practică agricolă. Culegeau fructe de pădure sau, în fermele de stat, mere şi struguri. Tot elevii erau solicitaţi şi la strângerea recoltelor de cartofi şi porumb. Îmi amintesc cum se făcea practica agricolă în livada de la Voila, extrem de bine îngrijită, un adevărat colţ de rai. Trebuie precizat însă că, aşa cum spunea chiar agronomul care se ocupa de fermă, mărul în acea perioadă era un fruct scump, care niciodată nu-şi acoperea cheltuielile de producţie. Pentru întreţinere erau necesare multe lucrări: tăiatul, după anumite reguli, al lăstarilor lacomi din copaci, săpatul, dar mai ales stropitul, care se făcea cu soluţii aduse din Anglia. Se începea stropirea în februarie şi se oprea în toamnă. Merele din livadă, oricât le-ai fi căutat, nu aveau în ele niciun vierme, dar sub coajă se inflitrau câţiva milimetri din substanţa otrăvitoare cu care erau stropite. Pentru a micşora cheltuielile de producţie, recoltarea se făcea în cea mai mare parte cu elevi şi uneori cu zilieri care primeau plata în fructe. Elevii nu erau plătiţi şi după şase ore de muncă istovitoare (nu era uşor să te sui pe scări şi să culegi cu mâna, fruct cu fruct), la plecare, aveau dreptul să ia două mere. La poartă se petrecea un adevărat circ. Fetele, mai ales, încercau să ascundă în sân câteva mere mai frumoase. Paznicii, nişte bădărani din Brebu, băgau mâna în sânul fetelor şi scoteau merele ascunse. Le aşezau în lădiţe aduse special la poartă. Niciodată merele din lădiţe nu se mai întorceau în fermă. Pe la ora două, apăreau maşini cu personaje de la partid ori miliţie şi îşi aşezau în portbagaj merele confiscate de la elevi. Mă tem că cel mai mult furau paznicii, care veneau noaptea cu căruţele şi goleau pe jumătate containerele lăsate pline la plecarea elevilor.
Mai greu era pentru cei trimişi la cules de porumb. Ţăranii CAP-işti, plătiţi derizoriu, nu ieşeau la muncă. Erau aduşi pe câmp funcţionari din birouri, militari şi elevi. Agronomii făceau exces de zel cu cei aduşi la această muncă zisă “patriotică” (o muncă voluntară, forţată prin multe ameninţări). La o fermă unde lucrau elevii Liceului Energetic, agronomul a început să facă reproşuri profesoarei care însoţea elevii, cum că aceştia nu muncesc conştiincios, exprimându-se în tonul epocii cam aşa: “Dacă ar şti tovarăşul Ceauşescu cum vă educaţi elevii, v-ar da afară!” A nimerit însă peste o profesoară ageră (preda filozofia), care i-a replicat: “Dacă ar şti Ceauşescu cum putrezeşte porumbul cules de elevi, lăsat în ploaie cu săptămânile, v-ar împuşca!”
Cadrele didactice aveau misiuni ingrate. Trebuiau să facă diferite activităţi culturale şi obşteşti. Foarte greu era pentru profesorii de la sate să facă anual recensământul animalelor. Trebuiau să intre în gospodăriile oamenilor, să caute prin hambare şi grădini oile şi vitele pe care ţăranii încercau să nu le declare, ca să nu fie supuşi la cotele mari de lână, de lapte, carne. Atunci trebuiau să predea toată lâna pe care o luau de la oi, iar acum o aruncă pe vâlcele, pentru că nimeni nu le-o mai cumpără, deoarece a dispărut marea industrie textilă din vremea socialistă.
Numeroasele restricţii au stârnit şi reacţii contrare. Muncitorii şi ţăranii s-au adaptat. Cei de la CAP-uri furau cât puteau de pe câmp, iar cei din uzine le-au urmat exemplul. Am avut prieteni care lucrau la Întreprinderea de Reparaţii Auto, unde veneau sute de camioane, trimise de pe şantierele socialiste pentru reparaţii capitale. Mecanicii, când găseau piese în bună stare în motor, le subtilizau şi la plecare, când ajungeau la magazinul de piese auto de pe strada centrală, le plasau gestionarului, care îi recompensa cu sume echivalente cu preţul câtorva pahare de rachiu. Aşa a ajuns gestionarul la revoluţie să aibă bani şi să cumpere teren cât ţine o stradă din cartierul Muscel, unde şi-a făcut o vilă, brutărie, garaj auto.
Pentru a preveni reacţii mai dure din partea celor care începeau să nu mai suporte regimul restrictiv, a fost întărit foarte mult aparatul represiv: miliţia şi securitatea. Aceştia aveau puteri nelimitate. Făceau anchete uneori de o duritate criminală. De la miliţianul sectorist, până la colonelul şef de serviciu, toţi băteau. Sectoriştii erau cei care patrulau noaptea prin anumite sectoare ale oraşului. Erau oameni simpli, luaţi din uzine, pentru bunul lor dosar. Am avut totdeauna relaţii de prietenie cu cei pe care acum îi numim populaţia rromă. O bună prietenă am avut în Anisia, o ţigancă bălană şi frumoasă, cu mulţi copii. Ca să scoată un ban, vindea floricele la poarta Muzeului Doftana. Într-o dimineaţă, era foarte obosită şi când am întrebat-o ce s-a întâmplat, mi-a spus că vecinul ei, atunci un tânăr sectorist (mai târziu a făcut o carieră frumoasă), a strigat-o la ora 3 noaptea: “Anisio, am prins iarăşi un hoţ cu trei găini: două pentru mine, una pentru tine, să fie gata până dimineaţă!”
Legat de acest sectorist, ştiu o poveste care s-a întâmplat puţin înainte de ‘89 pe Bulevardul Culturii din Câmpina. Plecau de pe sectoare dimineaţa spre sediul miliţiei. Unul din ei, Constandache se numea, s-a întâlnit pe Bulevard cu un tânăr şofer de la Salvare. Acesta venea de la un chef, lălăind o melodie. Sectoristul, care era mărunţel şi-al dracului, i-a cerut buletinul, ca să-l amendeze pentru tulburarea liniştii. Tânărul, care era un zdrahon, i-a trântit o palmă de i-a zburat cascheta. A plecat apoi şi s-a culcat la staţia de Salvare. Constandache şi-a chemat colegii, care erau vreo 6-7, l-au ridicat şi l-au bătut într-un mod barbar, încât ieşit din mâinile lor, a ajuns la spital, unde a decedat cu diagnosticul “atac de inimă”. Soţia lui Toni Petrescu era însărcinată şi copilul care s-a născut ulterior nu şi-a mai cunoscut tatăl. Mai grav a fost cazul preotului din Lunca Mare. Preotul Robescu, în toamna anului 1989, a ţinut o predică în biserică, în care a afirmat: “Decât cu Ceauşescu, mai bine cu Hitler”. Şeful de post din comună, cu care părintele chefuia de multe ori şi pe care el îl socotea prieten, i-a făcut un raport la Securitate, unde a fost chemat şi supus unei cumplite bătăi, din care s-a ales cu ficatul rupt. Era suferind şi a murit curând, cu diagnosticul de ciroză. Un cadru didactic din comuna Şotrile, după 1990, a încercat să găsească vinovaţii, trimiţând ziarului Adevărul un articol: “Cine sunt ucigaşii părintelui Robescu”. Articolul nu a fost publicat. Cei implicaţi în această tragică poveste erau şi după 1990 la putere, avansând în funcţii. Acum se bucură de pensii substanţiale.
Preotul Robescu a fost înmormântat în cimitirul Lunca Mare şi de 25 de ani zace acolo în uitare, plâns de bătrâna lui mamă, care până acum câţiva ani mai trăia pe strada Pictor Nicolae Grigorescu din Câmpina.
Am amintit la întâmplare aceste secvenţe care s-ar putea constitui într-un film documentar despre adevărata faţă a Epocii de Aur.
Alin CIUPALĂ
