Știri

FILE DE CRONICĂ. Câmpineni la antipozi

II. Taraba cu mărgele. Expediţia unor tineri câmpineni în Guyana Franceză
În toamna anului trecut, un grup de temerari format din Radu Niţă, Gabriel Şerban şi Laura Băicoianu a plecat din Câmpina spre ţinuturile îndepărtate din jungla Guyanei Franceze. Liderul grupului, Radu Niţă, un experimentat agent de turism, are o pasiune pentru călătoriile în ţinuturi exotice. 
Personaj complex, Radu Niţă s-a apucat la maturitate să ia lecţii de matematică, atras fiind de rigorile algebrei. Pasionat totodată de artă şi istorie, a întreprins o călătorie în Asia Mică, pentru a se familiariza cu unul dintre cele mai vechi instrumente muzicale care au supravieţuit acolo până în zilele noastre. Este vorba de ney, un instrument de suflat din trestie marină, de origine babiloniană, dificil de manevrat şi răspândit în toată Transcaucazia, până la hotarele Pakistanului. Este primul instrument acordat din istoria omenirii, al cărui sunet este produs prin controlul suflului. După cum spune dl. Niţă, care a mers acolo şi şi-a luat un profesor, „ia luni de zile ca să poţi produce primul sunet”: „Obţinerea unui timbru bun se dobândeşte în trei ani, iar desăvârşirea nu încetează niciodată. Am învăţat la umbra mormântului lui Mevlana Jelaluddin Rumi, în oraşul Konya, cu profesorul şi făurarul de neyuri Kurtulus Cayir. La 7 ani după prima vizită am intrat în contact cu frumuseţea şi puritatea artei sacre a dervişilor şi la 17 ani de când am văzut instrumentul în ecranizarea cărţii autobiografice «Întâlniri cu oameni remarcabili«, de George Ivanovici Gurdjieff, m-am apucat să-l studiez”. 


Dorinţa de a cunoaşte o lume care e pe punctul să dispară l-a dus şi în expediţia din Guyana, începută la 29 septembrie 2014. Din jurnalul său extragem: 
„Seara se apăsa peste noi în adăpostul de pe Crique Gabriel. Eram găzduiţi la Raphael, un normand din Le Havre, care a ajuns aici în urma unei oferte de muncă la biroul de şomaj de care aparţinea. (Guyana Franceză are statut de Teritoriu de peste mări al Franţei, locuitorii fiind consideraţi cetăţeni francezi – n.r.).  Raphael are liceul energetic şi multe specializări postliceale în mecanica navală, căpitănie şi pilotaj”. 
În acest loc l-au cunoscut şi pe Joel, un indian palikour, care avea să le fie ghid pe traseele din junglă. Românii au început discuţia cu politeţuri, făcând aprecieri despre satul indian:
„- Este frumos satul tău.
– Este pentru tine, care ai venit de câteva minute şi ai văzut taraba cu mărgele (o metaforă pentru partea frumoasă a locului – n.r.), dar pentru mine este greu de suportat. Nu este nimic de făcut, nu mai putem vâna, copiii merg la şcoală, iar acum nu putem supravieţui fără bani, iar bani nu avem. Copiii merg la şcoală până în clasa a patra. Se îmbracă cu pantaloni, îşi pun şapca întoarsă şi un tricou cu Marseille. Tinerii beau şi seara se bat”.
Radu Niţă notează în jurnal: „Pe toate acestea le observasem, dar nu le puteam aduce eu în discuţie. Săracii oameni, nu se mai pot întoarce în trecut, dar nici nu mai pot avansa. Încerc să relaxez discuţia.
– Este exact acelaşi lucru şi pentru noi, chiar şi francezii cad sub tăvălugul Uniunii Europene, au o anestezie dată de salarii mari, dar de fapt suntem cu toţii triburi pe cale de dispariţie. Tradiţiile au fost abandonate. Nu mai avem eroi proprii. Copiii visează la Omul Păianjen sau Superman. Ameridianul dă din cap fără nicio vorbă, semn că înţelege. Discuţia se stinge neputincios”.

Gabriel Şerban. Sursa foto: National Geographic Traveler 
Tânărul Gabriel Şerban, un alt membru al expediţiei, a publicat în National Geographic Traveler din 2015 articolul „Aventură în Guyana Franceză”, din care cităm la întâmplare: 
„Soarele abia a răsărit şi ceaţa se lăfăie pe râul Gabriel, numit după un sclav negru care s-a refugiat aici după ce a evadat de pe plantaţie. Peste apă, o potecuţă abia perceptibilă urcă pe munte. Ghizii noştri, indienii palikur Joel şi Alex, conduc procesiunea imitând strigătele păsărilor. Coronamentele uriaşe aproape că blochează lumina zilei. La Ecuator însă umbra nu înseamnă răcoare. Furnicile soldat mărşăluiesc pe solul ud în şiruri negre. Peste frunze, peste trunchiuri căzute, înecate de ferigi. Pădurea se strânge în jurul meu, se mişcă, şuieră, cântă prin mii de greieri, fluieră prin glasuri de pasăre, pocneşte din trunchiurile înalte. Spre seară ne întoarcem la tabără. Sunt obosit şi deşi Joel a mers desculţ, tot eu sunt copleşit de căpuşe. Chiar şi nimfele lor minuscule mi-au intrat în ghete”.
„Am plecat din Câmpina de cum a dat frigul toamnei, împreună cu Radu Niţă şi Laura Băicoianu. Ştiam că nu avea să fie un sejur turistic, ci un drum lung, cu dormit în hamac, sub cerul liber, cu mâncare raţionalizată şi spinări cocoşate sub 20 kg de bagaje. Am pitit în rucsac un jurnal, aparatele foto, medicamente anti-malarie şi o scrisoare sub patronajul Muzeului Antipa şi Societatea Ornitologică Română. Scopul nostru: să documentăm biodiversitatea şi cultura Amazoniei Franceze, să ajungem pe coasta guyaneză şi apoi să mergem în sus pe râul Maroni până la Antecume Pata. Puderie de stele umplu cerul. Licuricii de pe râu dau şi ei replici luminoase. Păcănitul fructelor de cacao care cad lângă canoe împrăştie crabii de pe mal. Din loc în loc trebuie să mă întind pe spate ca să alunec pe sub trunchiuri prăbuşite ce fac pod peste apă. Ţestoase se scufundă speriate, iar şopârlele tegu aşteaptă până în ultima clipă pe plauri şi apoi ţâşnesc şerpuind spre mal. Pe luciul apei, peştii-patru-ochi mişcă bezmetici. În junglă, acolo unde aproape toate fiinţele încearcă să se facă nevăzute, masculii fluturilor Morpho menelaus, cu irizaţiile lor albastre, scânteiază electric în verdele monoton. Pentru că aici iarna nu vine niciodată, insectele sunt uriaşe. (…) La porţile micului oraş Kourou, pădurea începe brusc, deasă, aproape monolitică, chiar dacă în zare se profilează vârful alb al unei rachete de la centrul spaţial francez. (…) Deasupra, în colonada de palmieri, o familie de maimuţe saimiri îşi pregăteşte culcuşul pentru noapte, care cade aici fără preludiu, fără crepuscul. (…) Indianul Kalawata, al cărui nume înseamna Pasăre de Râu, este fiu de şaman. Nu a avut chemarea tatălui său, dar când povesteşte despre spiritele pădurii, despre călătoriile din vis, chipul i se schimbă şi vorbeşte cu vocea strămoşilor. Până nu de mult, pădurea le oferea totul – palmierii dădeau fructe, din boabele de rocou îşi pictau feţele, din coaja de mangrove îşi vopseau hainele, cu seva de mocou-mocou îşi oblojeau rănile, iar din râuri puteau pescui din belşug. Vânau tapiri, maimuţe, păsări, înălţau mari pavilioane de bârne pentru sărbătorile care reuneau tot tribul. (…) Apoi au fost obligaţi să sedentarizeze, să primească cetăţenie franceză, au apărut buletinele, banii, magazinele şi dezastruosul alcool. (…) Situaţia indienilor este însă fragilă. Rupţi cultural de vechea generaţie, tinerii nu mai cunosc plante de leac. În cântecul kalau se adăuga câte un vers la fiecare eveniment important din viaţa comunităţilor. Când această melopee va fi uitată, va dispărea şi istoria lor. Arta wayana, pictată pe vase, pe tigve, pe piele e tot mai rară. Mitologia lor luxuriantă precum jungla, populată de nenumărate spirite – yolok – şi animale fantastice apune şi ea. Încă şi mai rău, mineritul ilegal al aurului le otrăveşte apele cu mercur. Minierii, traversând ilegal graniţa, le pradă culturile de manioc, le sperie vânatul şi îi ameninţă cu armele. Odată cu ei au venit traficanţii de droguri, de arme, a apărut prostituţia, iar alcoolismul a luat proporţii. Mi se strânge inima gândindu-mă ce se va întâmpla cu Antecume Pata, dacă în 20 de ani vor dispărea cu totul din aceste locuri în căutarea unui iluzoriu trai mai bun într-un oraş mizer, aşa cum sunt toate la marginea civilizaţiei”.
În finalul articolului sunt precizate şi câteva lucruri necesare turiştilor care ar vrea să le calce pe urme. Guyana Franceză aparţine Franţei, deci poate fi vizitată doar cu buletinul. Este însă obligatoriu certificatul de vaccinare contra febrei galbene la intrarea în ţară, care se face cu cel puţin o lună înainte şi este valabil trei ani. Pentru zonele din interior se recomandă antimalaricele. Pentru a intra în rezervaţiile indienilor este nevoie de o procură de la prefectura din Cayenne (capitala provinciei).
Utile la drum sunt un hamac şi plasa de ţânţari. Totodată este recomandabil să nu te aventurezi în interior fără filtre de apă. În Guyana se vorbeşte creola şi franceza. Bancomate sunt doar în oraşele principale. Aproape nicăieri nu se acceptă cecuri. Nu mâncaţi doar bucate franţuzeşti, bucuraţi-vă de bucătăria creolă, care este delicioasă. Oamenii sunt prietenoşi. Cumpăraţi obiecte de artă tradiţională. Nu fotografiaţi localnicii fără să le cereţi voie, vor fi insultaţi. 
Dacă sunteţi amatori, vă dorim drum bun în ţara în care a fost închis, pe Insula Diavolului, Henri Charrière – celebrul Papillon, autorul unei cărţi autobiografice de mare succes despre spectaculoasa sa evadare. 
Alin CIUPALĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare