Știri

File de cronică. Amintiri rustice (3)

Bunicul Constantin, nea Din, cum i se spunea în sat, şi-a mai făcut o casă în pădurea de la Iuda. A defrişat o porţiune din pădure, a plantat o livadă de pruni şi meri, a amenajat o fâneaţă şi îşi petrecea o parte din timp, vara, în aceste locuri. De aici aducea acasă căruţe cu fân şi lemne. La aproape 80 de ani, cosea singur ca un flăcău, câteva pogoane de fâneaţă. Îmi amintesc că odată a venit să-l vadă în pădure tata, care i-a adus de la Câmpina câteva sticle de bere. A fost pentru el o mare plăcere, nu mai băuse bere de ani de zile. În pădurea aceasta creşteau şi mulţi tei. Din coaja teilor tineri ştia să împletească o frânghie, un curmei, cum i se spunea, cu care lega vaca atunci când o ducea la păşunat. O frânghie de o calitate deosebită făcea şi din cânepă şi se foloseau de aceasta când, uneori, cărau fânul cu spinarea, deoarece nu aveau bani să angajeze un căruţaş. Mătuşa mea, foarte mică de statură, lega cu frânghia un maldăr uriaş de fân, mă ruga să i-l salt în spinare şi, când mergea pe potecă, aveai impresia că se mişcă singură o căpiţă de fân, care o acoperea în întregime. Ce muncă grea la fân, la tăiat lemne pentru iarnă, la culesul şi căratul prunelor acasă din diferite livezi pe care le aveau în marginea satului, pe luncă, în Fundul lui Brici, la Inuri! Aveam şi eu un rol, deşi nu eram prea harnic şi căutam să mai trag chiulul. Când aduceau fânul, înfigeau în pământ o prăjină înaltă, pe jos aşterneau un grătar din crăci şi cu furca aruncau de jur-împrejurul prăjinii pale de fân. Rolul meu era să fac ture circulare în jurul prăjinii şi să calc în picioare fânul, ca să se aşeze bine presat. Nu era uşor. Până făceai o căpiţa dura câteva ore. Mai distractivă era partea cu prunele. Aveau nişte putini foarte înalte numite tocitoare de care se sprijinea o scară pe care urcam găleţile cu prune, pe care le deşertam în aceste vase înalte cât casa. Când se fermenta borhotul, era dus la cazan, rafinat şi din el se obţineau câteva sute de litri de ţuică de prune de cea mai bună calitate. Din prune se mai făceau şi alte preparate. Meşter cum era, într-o coastă a grădinii, săpase bunicul un cotlon, deasupra căruia aşezase o gratie din nuiele împletite, pe care erau puse cu mâna prunele, una lângă alta, în timp ce la gura cuptorului se făcea un foc cu lemne verzi. Fumul trecea printre nuielele gratiei, iar în acest fel prunele se uscau şi se afumau. Prunele afumate erau folosite la diferite mâncăruri de post. Alt preparat erau prunele opărite. Într-un cazan mare, în apă clocotită, prunele aşezate într-o strecurătoare mare erau opărite câteva minute, apoi erau uscate pe gratie. Din zeama care se strângea se pregătea un excelent oţet de prune, folosit la salate, iar prunele opărite şi uscate erau folosite la acrit ciorbele, în special cea de fasole. Toamna, pe gratiile puse pe acoperişul unei polate, se uscau felii de mere sau de pere tăiate subţire şi se obţineau astfel delicioasele poame, de care nu mă săturam iarna. Pentru acrit ciorbele mai foloseau şi coarne uscate în acelaşi fel. Cine mai face astăzi asemenea lucruri, când toate ne vin de la fabrică?! 
Munca îndârjită de zi cu zi se mai ostoia toamna târziu. Atunci, pe lângă sobă, se dezghiocau boabele de fasole din păstăile uscate sau se curăţa porumbul de pe cocean. În grădina noastră se făcea destul de puţin porumb, însă veneau ţăranii de la câmp, cojanii – cum li se spunea în sat, cu care făceau un fel de troc: un ştiulete de porumb pentru un măr, un pumn de prune afumate sau mai mulţi ştiuleţi pentru un litru de ţuică. Măcinat la moara din sat, porumbul era transformat în mălai şi tărâţe. Mălaiul se păstra în nişte tronuri lucrate din lemn de salcie, care aveau picioruşe înalte, ca să fie ridicate deasupra pământului şi un capac care se închidea bine, pentru a nu intra şoriceii. Păstrez şi azi cu veneraţie un tronuleţ mic, în care ţineau mălaiul din care se făcea mămăliga zilnică. 
În grădina noastră cultivam porumb de floricele. Mergeam cu mătuşa mea, primăvara, la o râşniţă destul de primitivă – unde trebuia să învârtim o roată cu mâna – şi obţineam un produs numit pâsat. Fiert în lapte şi pus apoi în oale de pământ, era împărţit la marea pomană de la Moşii din vară. Mai ştie oare astăzi cineva ce gust avea această bunătate pregătită în casă?! 
Când timpul îi permitea, în atelierul din beciul casei, bunicul făcea diferite reparaţii şi uneori confecţiona şindrilă. Îşi făcuse un banc special, înalt şi cu o cuţitoaie, o lamă care avea la capete două mânere, şlefuia din lemn dur plăcuţe ca nişte solzi, care trebuiau să se îmbine perfect, cu care acoperea grajdurile şi şoproanele. Alt meşteşug care a dispărut. (Recent la Muzeul de la Brebu, abia au mai găsit prin Ardeal câţiva meşteri care să pună şindrilă pe Casa Domnească a lui Brâncoveanu). Tot acolo făcea şi ţambre pentru gard. De jur-împrejurul grădinii plantase nişte sălcii, care deveniseră uriaşe. Din timp în timp, tundea crăcile la o anumită grosime, le despica şi din ele făcea uluci cu care îşi repara gardurile. 
Când se apropia Crăciunul, un eveniment deosebit pentru mine îl reprezentau pregătirile, care începeau cu tăiatul porcului şi sfârşeau cu făcutul cozonacilor. În prizonieratul lui din Germania, bunicul învăţase şi câteva specialităţi culinare. Pregătea nişte caltaboşi pe care nu i-am mâncat decât la el, cu un gust extraordinar. Pentru cârnaţi, toca carnea cu satârul, nu cu maşina, şi astfel, pătrându-şi tot sucul, dădea un gust deosebit cârnaţilor, condimentaţi cu usturoi, ardei şi o plantă din grădina lor, schinduf. După ce afumau muşchii, şuncile şi cârnaţii, topeau grăsimea şi făceau untură. La ţară la noi se gătea numai cu untură de porc. Ca să aibă şi vara, când ocupaţi cu atâta muncă găteau mai puţin, conservau muşchiul afumat şi cârnaţii în borcane. Tăiau bucăţi mici, le aşezau în borcan şi turnau deasupra untură clocotită, apoi le legau bine. Vara, când deschideai un borcan, nu te mai săturai mâncând.
Ai mei nu erau înstăriţi în anii ’50. Trăiau foarte strâmtoraţi chiar, dar păstrau tradiţia ospitalităţii. Când îl vizitau rudele, bunicul lăsa orice treabă, mătuşa mea aşternea masa şi era o plăcere să-i auzi conversând şi trecând în revistă toate întâmplările din sat. Aveau relaţii bune şi cu vecinii. Peste drum locuia ţaţa Floarea, văduvă de război, cu o grămadă de copii. De multe ori o ajuta bunicul, până când băieţii ei s-au ridicat şi au ajus meşteri vestiţi. Din familia Bohâlţea, Costică – un tip atletic, de aproape doi metri, fusese dat copil de trupă şi a ajuns un mare antreprenor, un constructor care a condus multe şantiere. Fraţii şi verii lui, Vasile, Ilie, Manole, Ţică, Avram, au fost şi ei mari zidari şi au lăsat în urma lor, în Câmpina şi în împrejurimi, case lucrate din temelie până la acoperiş, adevărate vile. Nepotul lor, Dan Bohâlţea, a fost până de curând, când s-a îmbolnăvit, un foarte căutat medic. 
O relaţie bună avea bunicul cu preotul Ghica, foarte respectat în sat. Acesta venea de sărbători cu botezul şi poposea mai mult timp la noi în casă. În timp ce i se servea o gustare, l-am auzit odată povestindu-i bunicului amintiri cutremurătoare din viaţa lui de deţinut politic. Făcuse parte dintr-o mişcare de rezistenţă şi avea arme ascunse în altarul bisericii. Cineva l-a denunţat, i s-a făcut o percheziţie şi a fost arestat. În perioada de cercetări a fost bătut cumplit. Avea să îndure şi torturi mai rafinate. Povestea cum era scos în curtea închisorii noaptea, legat la ochi, pus la zid, şi o salvă de cartuşe trecea deasupra capului său. Era pe cale să înnebunească, pentru că acest procedeu inuman s-a repetat de câteva ori. Îşi revenise pe când venea la noi, însă păstra pe chip urmele suferinţelor îndurate şi ale unei boli de piele căpătate în închisoare, dar păstra vie încrederea că vor veni cândva şi timpuri bune. 
Un episod similar s-a petrecut în familia Ghinea. Tatăl, chirovnic (subinginer în petrol), îşi crescuse bine copiii, ţinându-i în şcoli înalte. Unul din băieţi a făcut şcoala militară şi a ajuns pilot, altul era student la facultatea de matematică. În anii ’50, singura poartă de scăpare din România spre lumea liberă era prin Iugoslavia. Pilotul, care zbura pe un avion de vânătoare, a fugit cu avionul în Serbia. De acolo a reuşit să ajungă în Franţa, unde şi-a întemeiat o familie şi o carieră. Pentru familia lui, acest gest avea să fie o tragedie. Toţi au fost arestaţi şi au stat închişi fără nicio judecată o lungă perioadă. O soră a lui chiar a născut în închisoare. Când au fost eliberaţi, după ce s-a constatat că n-au avut nicio legătură cu planurile aviatorului, au fost lăsaţi să moară de foame. Niciunul din ei n-a mai putut să aibă un serviciu. Ani de zile s-au zbătut în mizerie, până când lucrurile au intrat pe un făgaş normal. Studentul a putut să-şi termine facultatea, ajungând un excelent profesor de matematică şi director de şcoală. 
O altă întâmplare care mi s-a întipărit bine în minte din copilărie s-a petrecut în familia noastră. Fiul cel mare al bunicului, Ionel a avut trei băieţi: Gheorghe, Victor şi  Puiu, care ca şi tatăl lor au fost foarte buni vânători, îndeletnicire ce le-a folosit în armată. Gheorghe a fost trimis la o şcoală în care s-a remarcat, devenind ofiţer, cu o carieră surprinzătoare. Era căpitan în garda lui Gheorghiu Dej, pe când acesta a făcut o vizită oficială la Viena. În anii ’50, acolo era un puternic centru al mişcării legionare conduse de Horia Sima. Legionarii i-au făcut o primire ostilă, cu huiduieli şi lozinci anticomuniste. Gheorghiu Dej, care era un tip dur şi ranchiunos (şi-a înlăturat cu multă cruzime şi camarazi din conducerea partidului), a ordonat escortei sale să răpească şi să suie în avion pe liderul manifestanţilor. Din câte am aflat, din surse foarte sigure, Gheorghe a avut un rol important în această răpire. Mişcarea legionară avea în ţară şi o reţea bine pusă la punct de rezistenţa armată. S-au răzbunat pe căpitanul din garda lui Gheorghiu Dej, pe care l-au prins într-o ambuscadă când mergea cu motocicleta prin Bucureşti şi l-au lăsat mort pe trotuar. Acei ani erau plini de asemenea evenimente sângeroase, cu victime din ambele părţi. 
Proviţa de Sus a dat ţării şi un înalt prelat, Mitropolitul Pimen Georgescu. Acesta a fost supranumit Mitropolitul Reîntregirii Neamului, deoarece în timpul Primului Război Mondial, mitropolit la Iaşi, a jucat un rol important în perioada războiului şi a Marii Uniri. Când Biserica Ortodoxă Română autocefală a fost ridicată la rang de Patriarhie, lui Pimen Georgescu i s-a propus înalta demnitate de patriarh. A refuzat, spunând că pentru  a simboliza Unirea, trebuie să devină patriarh Mitropolitul Ardealului, dr. Miron Cristea, el rămânând preşedintele Sinonului Bisericii Ortodoxe Române. 
Prin străduinţa lui, s-a ridicat un frumos monument de pomenire a eroilor căzuţi pe front. Monumentul făcut de sculptorul Dimitrie Măţăoanu a avut pe soclu efigiile în bronz ale suveranilor României Mari, Fedinand în uniformă de general şi Maria în costum de infirmieră. În toată perioada comunistă, efigiile au rămas neatinse pe soclul monumentului din centrul satului, poate singurul monument din ţară care mai arăta tineretului chipurile suveranilor din glorioasa epocă a României Mari. La cererea lui, Pimen Georgescu a fost înmormântat lângă biserica din sat, unde are şi acum un mormânt modest, dar bine îngrijit, iar pe casa lui a fost pusă o placă comemorativă. În casa mitropolitului Pimen, locuia vara, în vacanţe, Eugen Ionescu, celebrul de mai tarziu dramaturg si academician francez. 
Alin CIUPALĂ
Aici primele două părţi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare