La Proviţa de Sus, înainte de culcare, ultima grijă a familiei era eliberarea câinelui de pază, care în timpul zilei se plimba legat cu un lanţ de o sârmă lungă. De remarcat acum că în perioada copilăriei mele, nici în Câmpina, nici în satele din împrejurimi, nu existau câini maidanezi.
La o oră foarte matinală, toată gospodăria se punea în mişcare. Casa noastră, ultima din sat, era pe drumeagul care urca spre izlazul comunal. Dacă erai atent, observai lucruri interesante. Vacile treceau primele. Ele aveau poarta de la grajd deschisă şi pe măsura ce avansa cireada, fiecare se alătura suratelor sale. Urma o turmă mare de capre conduse de masculul lor, care la Proviţa era numit pâci. Deşi camera în care dormeam era destul de departe de drum, când trecea pâciul, în încăpere năvălea un miros înţepător pe care îl emana acest ţap viril. Ultimele plecate să ciugulească iarbă în marginea izlazului erau gâştele. Ale noastre aveau tăiată în gard o portiţă mică prin care circulau libere. Îmi amintesc că tata-mare ar fi putut să se înscrie cu succes în Cartea Recordurilor cu o gâscă veterană. Îi ştiau precis vârsta, deoarece venise pe lume odată cu cea mai mică fiică a bunicului. A trăit gâsca aceasta aproape 40 de ani, ani şi ani de zile scoţând boboci pe care i-a crescut cu grijă. De la un timp nu mai clocea, dar continua să facă nişte ouă foarte mari. În ultimii zece ani devenise greoaie; era monumentală, mai mare decât o lebădă. Ai mei au lăsat-o să moară în tihnă, de bătrâneţe. În general îşi iubeau toate animalele, care erau foarte bine îngrijite. Exista chiar o comunicare între ei; aveam impresia că vacile, porcii, câinele înţelegeau tot ce li se spunea.
Pe când am început să îndrăgesc locurile de la Proviţa erau anii grei ai instalării regimului bolşevic, copiat după model sovietic. Puţin mai bine o duceau muncitorii care zilnic, pe jos, făceau naveta la Câmpina sau la Moreni. Lucrau în trei schimburi. Cei care plecau la miezul nopţii, după ce încheiau schimbul, îşi făcuseră în uzină, dintr-o ţeavă umplută cu câlţi peste care turnau gaz, o făclie. De pe prispa noastră, noaptea târziu, se putea vedea un şir de lumini care ieşeau din pădurea de la vârful Poienii şi coborau spre Proviţa. Părea, de la distanţa de la care îi urmăream, un şarpe de foc lung de câţiva kilometri.
Bunicul meu, care muncise aprig toată viaţa la Astra Română, s-a străduit, când putea să strângă ceva bani, să cumpere loturi din pădurea prinţului Bâzu (Constantin) Cantacuzino, vestitul pilot erou de război. Cumpăra suprafeţe mici, care erau măsurate cu o unitate de măsură specifică satului – prăjina. Zece prăjini odată, altădată cinci-şase, altădată douăzeci, treptat au alcătuit o suprafaţă care echivala cu 6-7 hectare, de care se îngrijea cu deosebită. Pe dealul Sultanul (peste 900 m înălţime), în punctul Inuri, avea o pădure seculară de stejari. Promisese că i-o dă tatălui meu, ca zestre pentru fiica sa, Elena, pe care o şcolise în liceul din Câmpina, făcând-o o adevărată domnişoară. Îi adresa mereu, însă, o rugăminte: „Tată, te rog să nu tai mata stejarii aceştia falnici!” Aceste adevărate monumente ale naturii aveau să cadă, din păcate, sub topoarele pădurarilor, la începutul anilor ’50, când la Proviţa a fost instalată o primăriţă, tovarăşa Morozan, o femeie atletică, care era foarte eficientă în treburile sale. De ea se leagă şi electrificarea comunei. Aşadar, stejarii noştri au devenit stâlpi electrici. A fost unul din puţinele lucruri făcute în acea perioadă. Pe toate uliţele erau becuri pentru iluminatul public şi prin toate ogrăzile, sătenii aveau bani, au tras curent electric în case, la grajduri şi la poartă. Curentul era ieftin şi când se aprindeau seara luminile, satul văzut de pe înălţimea la care era casa noastră strălucea ca-n poveşti. Cam pe atunci s-au instalat şi difuzoarele, pe care sătenii le lăsau să meargă neîncetat.
Pentru cei care însă nu aveau serviciu, viaţa era foarte grea. Bunicul, care din orgoliu declarase la primărie mai mult pământ decât cumpărase, era socotit chiabur. Nu avea pensie şi nu avea nici cartelă pentru pâine. Când copiii lui veneau cu câte o pâine, era considerată delicatesă. Trăiau din produsele gospodăriei, muncind de dimineaţa până seara. În fiecare zi aveau ceva de făcut: la sapă, la coasă, la cărat fânul din loturile de la pădure, la tăiat lemne pentru iarnă.
Lucrurile ar fi mers cât de cât pe făgaşul statornicit de înaintaşii lor dacă nu i-ar fi apăsat foarte greu cotele. În anii ’50, în satele de munte care n-au putut fi colectivizate, s-a instituit un sistem de impozitare – cotele, pe toate produsele din gospodăria ţărănească. Trebuiau să predea la stat cantităţi fixate anual de carne, lapte, fructe, fân, ţuică. Fixate arbitrar, cotele foarte mari îi ruinau pe ţărani. Într-un an, bunicul a pus o frânghie în coarnele vacii şi a dus-o la abator, în Câmpina, ca să achite cota de carne rămasă restantă de câţiva ani. Neavând bani, îşi produceau în gospodărie toate cele necesare traiului. Cultivau în grădină legume, porumb şi dovleci. Pe câteva loturi semănau in şi cânepă. Am avut norocul să asist la complicatul proces de fabricare a pânzei de in sau de cânepă. Când aceste plante, pe la mijlocul verii, se coceau şi începeau să se usuce, erau tăiate şi legate în snopi subţiri. În pădurea noastră era un mic lac unde cânepa, fixată în nişte grătare din lemn, era pusă în apă, la macerat. Stătea acolo câteva săptămâni, până când coaja tulpinei putrezea. Scoasă din lac, era adusă acasă, iar snopii înfipţi în ţambrele de la gard erau lăsaţi să se usuce bine. Când erau bine uscaţi, începea o operaţiune care mă distra teribil. Bunicul confecţionase o unealtă, o meliţă, un fel de capră înaltă cu două scânduri paralele, pe care pica un cuţit din lemn bine ascuţit. Lovită ritmic, bucăţică cu bucăţică, cânepa îşi lepăda cojile de la scoarţă (numite puzderii) şi rămâneau firele lucioase şi rezistente. Erau pieptănate cu un instrument din lemn care avea dinţi lungi de fier până când fuiorul devenea mătăsos. După ce era toarsă, urma să fie ţesută la război şi se făceau din ea cu precădere ştergare frumos înflorate. Deşi aspră, pânza de cânepă mai era folosită şi pentru cearşafuri. Cea de in, mult mai fină, obţinută în acelaşi fel, era folosită pentru cusăturile cu modele naţionale. Fiica cea mare a bunicului, Elisabeta, a avut fericita idee să adune fetele din sat şi să le dea să lucreze frumoase costume cu motive prahovene şi mai ales ii, foarte căutate în Bucureşti de când Regina Maria şi fiicele ei adoptaseră costumul naţional, pe care îl purtau la festivităţi.
Copil fiind, mă învârteam printre ele, fete frumoase, de care îmi amintesc cu drag, în special de Nonica, un drac de fată care se ţinea numai de năzbâtii. Mătuşa mea strângea cusăturile şi le ducea lunar la Bucureşti, la o elveţiancă, domna Suter, care le plătea bine. Când pleca la Bucureşti purta o rochie superbă, brodată de ea; arăta ca o domnişoară distinsă şi elegantă, în care nu mai recunoşteai ţăranca care muncea atât de greu în gospodărie. Prin 1947, d-na Suter, care îşi lichida afacerea şi pleca în Elveţia, i-a propus să îi scoată paşaport şi să o ia cu ea, însă nu s-a îndurat să-l lase pe bunicul singur şi a regretat toată viaţa.
Bunicul nu fusese generos cu această fiică a lui. Pe când avea 16 ani, el, şeful familiei, autoritar, aproape despotic, a căsătorit-o forţat cu un chirovnic (termen folosit pentru specialiştii din industria petrolului, care ar echivala cu cel de subinginer) trecut de 40 de ani, care mai era şi urât pe deasupra. A stat măritată o săptămână, după care a fugit de acasă. Avea să se întoarcă însă şi să muncească zi de zi, încercând să salveze o gospodărie care se ruina, până când istovită de efort şi de răutatea oamenilor a murit aproape nonagenară.
Surorile ei au fost trimise la şcoală şi cu excepţia celei mai mici, de care cartea nu se lipea, şi-au făcut toate o situaţie bună. Deşi erau frumoase, locuiau în oraş, prea mult noroc în viaţă n-au avut nici ele. Maria, căsătorită cu administratorul moşiilor prinţului Bâzu Cantacuzino, a dus-o greu datorită soţului, care se ţinea numai de chefuri şi destrăbălări cu ţigăncile din şatrele de pe moşie. L-a părăsit, iar acesta, ca să se răzbune, i-a luat copilul abia născut şi l-a lăsat la un sălaş de ţigani corturari, care umblau prin toată ţara. Bătrânul deja Constantin Petre Măndăianu, un adevărat haiduc, şi-a luat puşca şi a mers pe urmele ţiganilor până a putut să-şi recupereze cu forţa nepotul, care avea să ajungă inginer petrolist, dar şi un bun pictor, apreciat în Ploieşti. Fiica sa, Mihaela, o splendoare de fată, s-a căsătorit cu unul din cei mai importanţi pictori contemporani, Mircea Nicolae Ciobanu, elevul preferat al lui Corneliu Baba şi s-au stabilit în Elveţia. Mircea Ciobanu, pictor de mare succes, s-a făcut cunoscut la nivel mondial, fiind apreciat de critică drept cel mai mare expresionist latin. A avut expoziţii prin toată lumea, de la New York până la Rio de Janeiro. Dar, ca toate femeile din familia noastră, nici Mihaela n-a avut prea mult noroc; a rămas văduvă de tânără, pictorul Mircea Ciobanu murind prematur în plină de glorie.
Bunicul a rămas văduv foarte devreme, după ce Ioana, soţia sa, a fost răpusă de ulcer şi a murit tânără. S-a îngrijit singur de cei opt copii, dintre care numai cel mare, Ionel, a rămas în sat. I-a făcut acestuia o casă pe malul râului Proviţa, pe locul pe care iniţial voia să-l dea Mariei. Ionel moştenise hărnicia şi mâinile de aur ale tatălui său, aşa că s-a angajat la aceeaşi uzină unde lucrase bătrânul, Astra Română din Poiana, care repara tractoare folosite la lucrările în schele. Devenise unul dintre cei mai buni strungari. În fiecare an pregătea câte un absolvent al şcolii profesionale, care trebuia să mai facă practică un an la strung. Între ucenici, l-a avut şi pe Constantin Dăscălescu, viitor prim ministru în epoca Ceauşescu. Ajuns mare om de stat, acesta venea des să viziteze uzina, pe care a ajutat-o foarte mult să se dezvolte. De câte ori venea, îşi îmbrăţişa maistrul, prezentându-l celor din suita care îl acompania şi lăudându-l pentru felul cum s-a purtat cât i-a fost ucenic şi a învăţat meserie.
Dintre ceilalţi băieţi ai bunicului, Gheorghe a ajuns proiectant la Institutul de Petrol din Câmpina, iar Constantin a intrat în comerţ şi şi-a făcut o bună situaţie în Ploieşti. Dintre fete, Steluţa a ajuns cadru medical la Spitalul Shuller din Ploieşti, fiind foarte apreciată de marele chirug Andreoiu, o celebritate a medicii ploieştene. Mama mea, căsătorită imediat după ce a terminat liceul, a rămas casnică (în acea perioadă majoritatea femeilor nu îşi luau serviciu şi se ocupau de copii şi gospodărie) şi a crescut o odraslă de care, săraca, nu ştiu cât a fost de mulţumită, pentru că voia să facă din unicul ei copil o mare somitate. Nu prea i-a ieşit pasienţa!
(va urma)
Alin CIUPALĂ
Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!