Ploieștiul și ploieștenii erau cât pe ce să schimbe istoria Regatului Român și să curme domnia principelui Carol I care, dupa cum se va fi dovedit, a fost una remarcabilă din toate punctele de vedere. Dacă un rege român își merită bulevardele din aproape toate orașele (în afară de Ploiești, y compris), atunci cu siguranță Carol I este acel rege. Analiza [1] istoricului ploieștean Dorin Stănescu asupra evenimentelor din ziua de 8 august 1870 se citește pe nerăsuflate, oferind o serie de informații puțin sau deloc cunoscute, despre unul din evenimentele cele mai ocultate (și, în egală măsură, puțin cunoscute) din istoria românilor.
Orașul Ploiești de la jumătatea secolului XIX semăna destul de mult cu un sat mai mare, iar călătorii care treceau prin el o remarcau cu surprindere și dezgust. „Călătorii străini care trec prin oraș, între 1840-1877 remarcă la unison: omniprezența prafului, gunoaielor, noroiului, labirintul străzilor, animalele care zburdă în voie pretutindeni, mirosuri insuportabile, locuințele insalubre, uriașul spațiu verde în care sunt pierdute casele orașului, numeroasele cârciumi, una la 200 de locuitori”. În vara anului 1872, la doi ani de la rebeliunea din 1870, călătorul britanic James William Ozanne s-a îmbolnăvit de febră, fiindu-i recomandată petrecerea câtorva săptămâni în Transilvania.
Pentru a trece Carpații în Imperiul Austro-Ungar, agentul diplomatic englez a luat trenul de la București la Ploiești, unde s-a cazat într-un hotel care i-a provocat oroare. „Camerele erau îngrozitor de murdare, iar așternutul de pe patul meu fusese neîndoielnic folosit luni de-a rândul”. Nici orașul nu i-a fost pe plac, găsindu-l „format mai mult din cocioabe și doar pe alocuri se mai putea vedea câte o casă mai prezentabilă. Populația părea alcătuită în întregime din porci, care umblau țanțoș pe străzi, stăpâni absoluți a tot ce puteau cuprinde cu privirea”. A fost fericit când s-a urcat în poștalionul care asigura legătură cu Kronstad (Brașov).[2] Orașul era salvat, precum și în alte cazuri, de centrul lui, unde se concentrau clădirile mai importante (și obligatoria prefectură). Unul dintre cele mai controversate episoade ale lungii domni a regelui Carol I s-a produs tocmai aici. Evenimentele aveau loc pe fondul războiului franco-prusac din 1870, simpatia românilor îndreptându-se către Franța lui Napoleon al III-lea, care contribuise într-o manieră substanțială la formarea Principatelor Unite. România avea un principe de origine germană, adus în țară de numai patru ani! Rezumând, radicalii liberalilor au pus la cale o rebeliune mai amplă, care ar fi trebuit să cuprindă alte mari orașe, dar care până la urmă a avut loc doar la Ploiești. Printre personalitățile de frunte ale ei s-au aflat Alexandru Candiano-Popescu, Eugeniu Carada sau Radu Stanian. Se pare că în spatele întregii acțiuni s-ar fi aflat de fapt liderii liberalilor radicali, C.A. Rosetti și Ion Brătianu, nemulțumiți de faptul că regele Carol îi îndepărtase de la putere, preferându-i pe moderați. Complotiști adevărați, niciunul nu a păstrat documente care să ateste implicarea lor, astfel că atunci când locuințele lor au fost supuse perchezițiilor, nu s-a gasit nimic compromițător. Nu și-au scris memoriile.
Liderul rebeliunii avea să fie Candiano-Popescu, născut în 1841 într-o familie înstărită, cu ascendențe boierești. În 1854 s-a distins ca elev fiindcă a aruncat de la etaj un pepene galben in capul unui soldat austriac, dintr-o coloană care trecea prin Ploiești spre București, în contextul ocupării celor două principate de către armata austriacă în timpul Răzoiului Crimeei (1853-56). A fost salvat de directorul stabilimentului care știa germană. Ulterior a luat calea armelor, în 1859 devenind subofițer de artilerie, în condițiile în care embrionul armatei române nu avea tunuri. Domnitorul A.I. Cuza l-a promovat, având încredere în el. Cu atât mai mare a fost dezamăgirea domnului când Candiano-Popescu a făcut parte din grupul ofițerilor care l-au detronat la 11 februarie 1866. Nu i-a iertat niciodată gestul. „Mișcarea a reprezentat ultima mare acțiune prin care se încheie revoluția de la 1848 și spiritul revoluționar al generației pașoptiste. Putem avansa și o altă ipoteză: mișcarea de la 1870 poate fi privită și ca un refuz al modernității, cu un pronunțat iz xenofob și antisemit”.
Evenimentele din 8 august 1870 au fost cât se poate de serioase, în ciuda imaginii ulterioare de care se face responsabil mai ales Caragiale. Grupul de revoluționari, care era organizat dinainte cu luni bune, s-a îndreptat dis-de-dimineață către localul Prefecturii, care a fost ocupat, iar Candiano-Popescu s-a autoproclamat prefect al județului, numind subprefecți în județ, dar și funcționari fideli, luându-le jurământ de fidelitate. Zvonul pe care îl răspândea grupul de inițiați era acela că domnitorul fusese detronat la București și se formase un alt guvern, de către liberalii roșii. Rebelii s-au îndreptat apoi către cazarmă, unde l-au somat pe maiorului Polizu să predea armele mulțimii (estimată cam la 3.000 de oameni). Acesta nu a crezut telegrama privind detronarea lui Carol I, falsificată de Candiano-Popescu și i-a spus că-și va apăra cu arma în mână cazarma. Cum rebelii nu dispuneau de prea multe arme (mai multe zeci de săbii!), au plecat. Candiano a trimis o telegramă unității de grăniceri de la Predeal, în care i se cerea să se deplaseze către Ploiești. Nici căpitanul acestei unități nu l-a crezut. După ocuparea Prefecturii și eșecul de a prelua cazarma, mulțimea s-a îndreptat către Telegraf, modalitatea prin care se comunica în epocă, lăsând acolo doi revoluționari devotați, pe Ilie Trăsnea și Guță Grădinarul, pentru a controla obiectivul de o importanță strategică. Aceștia însă au început să celebreze victoria Revoluției cam devreme, pierzându-i din vedere pe profesioniștii aparaturii care au dat de veste Bucureștiului despre rebeliunea care avea loc la Ploiești și nu au mai transmis mesajele lui Candiano-Popescu. A doua zi trupele venit din București au reinstaurat ordinea, fără vărsare de sânge, capii Rebeliunii alegând fuga sănătoasă. Alexandru Candiano Popescu nu avea să ajungă departe, fiind reținut la Buzău. În Ploiești avea să fie menținută legea marțială până în toamnă, orașul fiind ocupat de Armată. În acest context, prefectul revenit în funcție trimitea primăriilor din județ o adresă în care solicita informații cu privire la liderii republicani ascunși pe la moșiile lor. Patruzeci și unu dintre rebeli, incluisv „prefectul” Candiano-Popescu, aveau să fie judecați la Târgoviște, dar aveau să fie achitați, spre stupefacția lui Carol I, care și-a propus ca la următorul astfel de eveniment să abdice și să se întoarcă în Germania. Din fericire pentru români și regat, războiul în care avea să fie implicată țara, la numai șapte ani de la evenimentele de la Ploiești, avea să cimenteze relația dintre Carol și supușii lui români, obținerea independenței schimbând optica lui Carol I. România devenea un stat important în zonă.
Denumirea cu care a intrat în istorie, Republica de la Ploiești, este contestabilă, atât timp cât rebelii nu au folosit deloc aceasta sintagmă, fiindu-le atribuită lor de către conservatori și cele două mari obuziere culturale care gravitau în jurul lor – Caragiale și Eminescu („ridicola republică de două ore de la Ploiești”). Dintre aceștia, doar Eugeniu Carada avea să-și păstreze convingerile antidinastice, el fiind chiar apreciat de Carol pentru această consecvență rară la români, ajungând director în cadrul BNR [3], după ce refuzase poziția de guvernator, toți ceilalți așa-zis republicani reevaluându-și sentimentele față de Carol și Dinastie. Candiano-Popescu a fost numit aghiotant regal, la propunerea lui Ion Brătianu care se pare că ar fi vrut să aibă un om de încredere în anturajul lui Carol I. Pe de altă parte, Candiano-Popescu chiar merita funcția, el distingându-se peste Dunăre, în cadrul Războiului de Independență. Carol nu avea să uite acea zi prea ușor, făcând tot posibilul să evite Ploieștiul și pe ploieșteni, atitudine care avea să-i facă pe localnici chiar și mai monarhiști decât era cazul. Dată dimensiunea, poziționarea și bogăția lui, nu avea cum să nu mai ajungă în el. La 9 octombrie 1883 avea să petreacă o întreagă zi în oraș, fiind găzduit în casa unuia dintre revoluționarii de la 8 august 1870, liberalul Radu Stanian, devenit primar al Ploieștiului. Chiar în casa lui Stanian se concepuseră planurile rebeliunii din 8 august 1870! O urmă a acelui Ploiești revoluționar s-a păstrat în centrul orașului: o statuie a Libertății, ridicată prin subscripție publică, la inițiativa lui Dimitrie Brătianu, fratele lui Ion Brătianu. Aceasta a fost comandată la Paris și imită fidel sutele de statui Marianne din toată Franța. În mod curios, comuniștii nu au înlăturat-o din centrul orașului, sistematizat și urâțit fără milă, asa cum au făcut-o cu alte sute de monumente ale perioadei, pentru că statuia se încadra în narațiunea lor asupra istoriei românilor, fiind o dovadă a antimonarhismului progresist al ploieștenilor. Cert este că evenimentele puteau căpăta o cu totul altă turnură dacă în septembrie 1870 armatele imperiale franceze nu ar fi fost înfrânte catastrofal de prusaci la Sedan, punând capat celui de al II-lea Imperiu francez.
De remarcat geniul lui Caragiale, care a avut destule polițe de plătit participanților la rebeliune, în frunte cu liderul și autoproclamatul prefect [4] Candiano-Poescu (dar nici pe ceilalți nu i-a iertat), astfel încât evenimentele din acea zi au rămas în conștiința românească prin prisma a ceea ce a scris Caragiale și nu a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Pe de altă parte, cine ar fi vorbit acum despre Stan Popescu dacă nu ar fi fost ironizat de Caragiale în nuvela Boborul. Caragiale a luat parte la acele evenimente chiar dacă avea doar 17 ani. Probabil curios să afle de ce bat clopotele din oraș, viitorul mare dramaturg s-a dus în piața centrală, amestecându-se cu mulțimea de „revoluționari” (în fapt, din cei 3000 de oameni de pe străzi doar 200-300 știau despre ce e vorba și au jucat un rol activ chiar dacă după intervenția Armatei au fost arestați mult mai mulți). În Boborul (1893) el exagerează implicarea lui – ar fi smuls sabia unui polițisit local (zbir) și fiind observat de Alexandru Candiano-Popescu ar fi fost numit pe loc polițist. [5] Spre seară, dându-și seama că nu-și informase familia despre tendințele sale revoluționare, s-a întors acasă, fiind reținut de mama reacționară să revină la Rivoluție. Dorin Stănescu pune sub semnul întrebării această implicare activă căci, dacă ea ar fi avut loc, Caragiale mai mult ca sigur că ar fi fost și el arestat și judecat. Alte două mărturii ale unor contemporani ai evenimentelor atestă că l-au întâlnit pe tânărul Caragiali foarte entuziasmat de evenimente. Odată cu trecerea timpului, și Caragiale a întors-o ca la Ploiești, persiflând din răspunteri evenimentul. Care a ajuns sa fie privit prin prisma sa. Această schimbare radicală de optică se datorează și faptului că marele dramaturg avea să se apropie de conservatori și Cercul Junimea. Dacă I.L. Caragiale a scăpat imediat după 8 august, în schimb avea să fie reținut de dorobanți în septembrie, pentru că într-o seară începuse să cânte pe străzi, împreună cu un amic, în ciuda faptul că orașul se afla sub efectele legii marțiale. Duși la secție, cei doi au fost eliberați rapid, căci erau de familie bună.
Pe 8 august se împlinește un secol și jumătate de la evenimentele care puteau schimba soarta României. Faptul că nu au făcut-o este salutar, căci țara avea mare nevoie de cel care avea să-i fie ancoră – regele Carol I.
Codruț CONSTANTINESCU
Note:
1. Republica de la Ploiesti, Editura Ploiesti-Mileniul III, Ploiesti, 2016.
2. Three Years in Roumania, Chapman&Hall, Londra, 1878, Trei ani în România, Editura Humanitas, Bucuresti, traducere din engleză și note de Iulia Vladimirov
3. A lucrat în cadrul Băncii mai mult de 30 de ani, asigurându-i o asemenea organizare încât multe personalități ale vremii spuneau că, și în cazul în care niste neghiobi ar veni în fruntea ei, Banca s-ar conduce singură.
4. Singurul caz de prefect autoproclamat din istoria noastră.
5. “Am asistat la mărirea și decadența ei, și nu în calitate de gură-cască, ci în calitate oficială. Când poporul a călcat poliția, eu m-am repezit și am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui. M-am încins cu ea, și am avut norocul să treacă atunci pe lângă mine Prezidentul Republicei. Eram de șaptesprece ani; înfățișarea mea hotărâtă atrase privirile Prezidentului – mă numi subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem.”
