Etica indignării

Fac parte din generaţia decreţeilor. A unora veniţi pe lume nedoriţi de părinţi. A celor care nu vedeau portocalele decât de Revelion, iar bananele erau întotdeauna lipsă. Sau verzi. Ciocolata  apărea ca geniile. Era fie chinezească, fie cu margarină de se lipea de cerul gurii. Sunt din generaţia celor ce dormeau în rând la 6 dimineaţa, cu tichetul de pâine în punga de-un leu. A celor ce-au încasat şuturi de la cei cu şapcă comunistă, lunea, la rând la mălai, a copiilor crescuţi fără desene animate, fără curent electric după ora 22, fără apă caldă la robinet. Şi cu calorifere pe post de frigidere. Sunt din generaţia de sacrificiu, ce-a pătimit.
A venit apoi Revoluţia, şi generaţia mea a avut parte de toate: rele, bune, nebune… Veniţi în lume nedoriţi, trăind copilăria lipsiţi şi oropsiţi, cei ce reprezintă generaţia mea nu şi-au mai dorit copii. Au îmbrăţişat filosofia lui “decât să n-am cu ce să-l cresc, mai bine nu-l fac”. De parcă africanii au cu ce să crească pruncii. Şi au câte 6-7 per femeie! Dar cu banii lor puţini, ei cumpără pâine, nu anticoncepţionale!
Paradoxal, cea mai numeroasă generaţie a tuturor timpurilor din România (peste 500.000 copii/ an) a dat naştere la copiii de 4-5 ori mai puţin!!! Am ajuns să fim generaţia cu cea mai scăzută fecunditate din istoria ţării: 1,2 copii/ femeie (2010) – penultimii din Europa! Noi, românii, care în 1910 eram primii (cu 5,4 copii/femeie). Nu mai avem aceeaşi zestre genetică, acelaşi ADN ca moşii noştri? Am devenit sterili?
Am ajuns, azi, doar 19 milioane, conform Institului Naţional de Statistică. Mai puţin cu 21 % decât în ’89. Câteva milioane sunt rătăciţi în diaspora, iar peste 10 milioane avortaţi oficial. De fapt 23 de milioane de români au murit în spanga chiuretajului, în ultimii 60 de ani în România, conform analizelor d-lui V. Gheţău, demograful şef al ţării.
Tinerii de azi, segmentul mic de copii născuţi anual după ’89 (125-130.000/ an), sunt problema fundamentală a României!
Reducându-se numărul de elevi, au început să se închidă şcolile, să se comaseze. Iar abandonul şcolar, analfabetismul, a început să urce-n procente. Cu elevi din ce în ce mai puţini, s-a redus bazinul de selecţie al liceelor. Şi au scăzut standardele. Dacă ieri, admiterea era cu 9.00, azi a ajuns la 5.00. Sau, de trei ani încoace, la 2.00 ori la 1.00! Când cobori standardele la 3.00, elevul de nota 9.00 coboară şi el ştacheta (la 5.00). Iar profesorul lasă garda jos, jos de tot. Prin urmare, absolvenţii sunt din ce în ce mai slab pregătiţi. Liceenii  slabi de azi vor fi studenţii şi profesioniştii de mâine: cei care vor opera (uitând foarfecele în burta pacienţilor), vor face legi, vor pilota avioane, vor proiecta clădiri, vor pune creionul în mâna nepoţilor noştri! Cu profesionişti slabi, ce performanţă să faci? Ce Românie să creşti?
Fiind un segment de patru ori mai mic decât părinţii lor, nu vor putea asigura decât 25 % din totalul forţei de muncă. Şi dacă noi, de patru ori mai mulţi, ne străduim să-i creştem în condiţii optime şi abia reuşim să ne ţinem pensionarii, cum vor reuşi ei, de patru ori mai puţini, să-şi crească pruncii, cum vor reuşi să ne-ntreţină pe noi? Contrabalansarea nu va putea fi decât prin imigranţii din lumea nedezvoltată. Tot săraci, tot fără valori…
Patimile generaţiei noastre încep să se contabilizeze: o Românie îmbătrânită, fără gravide, fără scâncet de prunci, fără şcoli pline. O Românie care a ucis în pântece un nou Hagi, o Nadia, un Eminescu, Brâncuşi sau Wurmbrand.
Dacă nu ne vom opri acum, vom fi o Românie unde bătrânii vor aştepta cu nasul lipit de geam singurul copil, plecat şi-acela undeva, departe. O Românie care va fi călcată de imigranţi: de negri, de chinezi, de musulmani! O Românie unde creştinismul va începe să fie pus la colţ, iar Dumnezeu va fi greu de găsit.