Știri

Emanoil Toma: „71 plus 20 de cărţi fac 91 de ani”

Romanul, poezia, teatrul, pamfletul, precum şi alte genuri literare au dat sens existenţei scriitorului Emanoil Toma, care şi-a dedicat viaţa depăşirii limitelor autocunoaşterii, reinventării şi pasiunii pentru valorile reale ale existenţei. Emanoil Toma a fost şi este în continuare într-un dialog permanent cu trecutul, prezentul şi viitorul prin prisma celor 20 de cărţi publicate. Scriitorul s-a născut în Proviţa de Jos şi este membru al Uniunii Scriitorilor din România. „Calvaria” este ultimul roman publicat şi va fi lansat la jumătatea lunii februarie.


– Cum puteţi să descrieţi ultima dumneavoastră carte? Cine sau ce v-a inspirat?
– Cartea de faţă este dedicată unuia dintre simbolurile alpinismului românesc, Octavian Brătilă, despre a cărui existenţă am avut ocazia să aflu de la fiul său, Corneliu. Ca personaj, Tavi se înscrie în galeria personajelor donquijoteşti care şi-au complicat viaţa inutil, uneori având o continuă atitudine de frondă, de împotrivire pentru nişte idealuri numai de el alese. Fiul său, ca personaj, chiar spune: „Nu cred că merită să te dedici unei idei care ţine de politic… Ca să-ţi vezi viaţa distrusă, tot sistemul de percepere a fenomenelor luptei tale să se năruie pentru că alţii sabotează voit? Tu lupţi ca un şoim şi vin ciorile şi culeg roadele. Lupta tatălui meu a fost susţinută numai din naivitate. Lucrurile sunt relative în lumea asta.” Pe scurt, trăind în OCUA (Oraşul Cu Umbre Amare), de copil auzind urletele şi strigătele de ajutor ale deţinuţilor de la Doftana, nereuşind să separe un regim politic de altul, el rămâne cu impresia şi cu o ură viscerală împotriva torţionarilor, indiferent că erau puşi în slujba burgheziei sau a comuniştilor. Personajul iubeşte alpinismul şi îşi doreşte să ajungă un alpinist profesionist. Trăieşte în mijlocul acestora înfruntând moartea ca pe o realitate şi este pus în situaţia să ajute un grup de tineri, fără să bănuiască că aceştia erau simpatizanţi ai mişcării anticomuniste din Ungaria, în 1956. E condamnat la nouă ani de închisoare, din care face cinci şi trece prin zece puşcării, care nu fuseseră construite de comunişti. La interogatoriul la care este supus, este obligat să spună şi cât lapte a supt de la mama lui. Şi din penitenciar în penitenciar, la întrebările puse înainte de acel anchetator, se adaugă altele, fără să i se dezvăluie motivul real al arestării sale. Nu al tentativei de trecere frauduloasă a frontierei, pentru că aceasta era consecinţa a ceea ce va afla la ultima confruntare cu comandantul închisorii de la Periprava. „Eşti liber! Dar tot nu ştiu un lucru, deşi, repet, ar fi trebuit să-l ştiu în calitatea mea de comandant. Cum a decurs întâlnirea ta cu bandiţii, atunci, în munţi? Octav tresări. La nici un interogatoriu nu i se pusese această întrebare. Cineva vorbise şi toată viaţa lui fusese făcută ţăndări”.
– De ce „Calvaria”?
– „Calvaria” este viaţa lui Tavi. Un calvar. Dar este şi unul din cele trei vârfuri ale traseului realizat de el în Cheile Turzii, dedicat solidarităţii poloneze, într-o vreme în care nu se putea discuta de aşa ceva în acea perioadă sau nu se putea face caz. Faptic, viaţa acestui personaj e o permanentă încercare de a ieşi din tiparele impuse de doctrine, oricare ar fi ele: „să nu faci aşa”, „ce ai făcut azi”, „ai grijă ce vei face mâine”. Personajul îşi riscă viaţa gratuit pentru alţii, dar pentru el totul avea un sens.
– Cu ce mesaj rămâne cititorul în urma lecturării acestei poveşti?
– Să lupte pentru ideile sale, dar să nu se dedice unor idei politice cu care alţii  l-ar putea manipula, indiferent că sunt idei naţionaliste sau religioase.
– Coperta faţă a cărţii are o grafică aparte. Cine a realizat-o?
– Este realizată de nepoţica mea, elevă în clasa a III-a. Ea a ascultat povestea pe scurt şi apoi, pe calculator, a creionat ceea ce orice cititor poate observa. M-a cutremurat ideea sa şi mi-a plăcut grozav ieşirea din şablonul obişnuit al coperţilor, a numelui autorului.
– Multă lume auzim spunând că ar vrea să scrie o carte. Aproape că a devenit o modă. Aveţi o experienţă de invidiat, de aceea vă întreb: este uşor să scrii o carte?
– Cine spune că a scrie o carte este un lucru simplu, greşeşte, ca să nu spun că minte sau că nu a citit vreo carte în viaţa lui. Trebuie să fii obiectiv cu tine însuţi şi, pentru asta, experienţa vieţii, incluzând aici şi tomurile de cărţi pe care le-ai citit, este crucială. Critica este necesară, iar criticii sunt adevărate păsări colibri care asanează, dar şi descoperă aurul aflat în mijlocul scriiturii. Eu cred că la Câmpina, criticul cel mai autorizat este prof. dr. Christian Crăciun, care trăieşte la Floreşti şi care are o rară subtilitate în interpretarea operei. Cât despre ceilalţi… 
– Scrisul este o exprimare a sinelui în raport cu realitatea. Naşterea unei cărţi este o parte din sufletul autorului, dar întotdeauna se află sub o stâncă de critici. Este firesc ca nişte reguli impuse să stabilească valoarea unei opere?  
– În Câmpina sunt scriitori care fac parte din breasla scriitorilor cu carnet de membru, certificat de Uniune. Sunt şi poeţi care se remarcă prin faptul că omul obişnuit nu înţelege ce vor să spună. Eu scriu cum simt, indiferent de părerea criticilor. Am avut ocazia să citesc public o parte sau un fragment din carte şi criticii mi-au dat deja directiva: „Vezi că nu se leagă, încotro baţi?”; „Mai lucrează la stil!”, ca şi cum eu trebuia să îmi notez şi să creez personajele pe măsura gândurilor lor. Autorul este un Demiurg şi personajele sale sunt, vrem nu vrem, realităţi existente în jurul nostru, aşa cum Dumnezeu a creat, zice-se, pe om după chipul şi asemănarea sa. Ce ar fi făcut Dumnezeu dacă asculta de critici? Cum ar fi fost specia umană? Cum eu cred că Dumnezeu avea chipul lui Esop, prefer ca acesta să fie criticul meu!
– Planuri editoriale de viitor?
– Am început să visez, purtând cu mine un creion şi o bucată de hârtie, la un nou volum de versuri. Nu versuri ale senectuţii, că nu sunt în stare să dau sfaturi. Sfaturile mele sunt subsidiare textului meu literar şi dacă sunt unii care vor proceda ca mine, vor avea ca şi mine, acum, în mai, nu 71 de ani, ci 91. Pentru că 71 plus 20 de cărţi fac 91 de ani.  
Andreea Ştefan

Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare