Știri

Editorial

ÎNCOTRO?
Întrebarea care, nebănuită uneori, ne bîntuie pe toți este: încotro ne îndreptăm? Nu de multă vreme, pe neobservate aproape, falia clară, cît o ditamai prăpastia, din societatea românească: băsişti vs. antibăsişti se complică după un zig-zag surprinzător, precum un geam care crapă. Unul pe care-l ştiai de partea bună a lumii, îl vezi brusc „dincolo”. Mai ales după trezirea ursului siberian, lucrurile parcă au luat-o complet razna. Vedem astfel un conservator crîncen, spirit religios practicant, căutînd circumstanţe atenuante pentru Moscova, doar pentru că el este un anticapitalist convins. Personal, prefer să fiu un „sclav fericit” dar sătul al Unchiului Sam, decît o umbră înfometată din Ucraina, Siberia, China sau Coreea. Este, de altfel, dilema din care ies greu creştinii noştri răsăriteni. La celălalat capăt, un analist pe a cărui luciditate şi corectitudine contez de mult, Sorin Ioniţă, pare cuprins de o adevărată rabie a intoleranţei, doar pentru că un militant pentru valorile creştine şi ale familiei tradiționale (dl. Capsali) a îndrăznit să candideze pentru PE. E drept că şi Capsali (pentru care aş fi votat cu ambele mîini) a gerat lovitura de stat antidemocraţie şi antiueropeană de iarna trecută, probînd că trăirea creştină nu e sinonimă cu luciditatea politică. Şi atunci îmi vîr ambele mîini adînc în buzunare… Primul ministru ţine în parlament un discurs mieros şi elogios la adresa NATO, dar aproape simultan consilierul său de onoare (halal onoare!), Blănculescu, susţine că n-ar fi aşa de bine să îndeplinim cerinţele Alianţei. Ce să mai înţelegi? Respectivul încă nu a fost demis! Cei care, scîrbiţi ca noi toţi de nivelul mizerabil al clasei politice, vor să nu se îmbolnăvească de acută depresie îşi induc un fals (după părerea mea) motiv de optimism, prin ideea că suntem oricum parte a Occidentului şi că oricum „ne duce valul” încotro trebuie. Şi eu îmi spun uneori asta, în momentele de mare disperare. Dar dacă valul nu ne duce încotro trebuie? Eu chiar cred că adoptarea copiilor de către cuplurile homo este criminală sau recunoaşterea în actele de identitate a „genului neutru” cel puţin o tîmpenie sau isteria dietetică ori ecologică doar atît: o isterie. Dar cum să aperi valorile care sunt chiar invenţia Occidentului (gîndirea critică de exemplu), împotriva Occidentului însuşi, care le aboleşte rînd pe rînd? Cîţi au avut curajul să spună, de exemplu, la summitul de la Bruxelles privind incluziunea ţiganilor (nu a romilor!) că, pentru a îmbunătăţi condiţiile acestei etnii, trebuie să vrea şi ea? Altfel, sunt zadarnice toate locurile rezervate în facultăţi. În zadar ne agăţăm şi întindem gumilasticul cutărui exemplu cu valoare de rară excepţie, precum studenta de la Sorbona, cîtă vreme zdrobitoarea majoritate a etniei respinge categoric orice încercare de civilizare. Un erudit cum nu avem mulţi şi care a dat deja culturii române cîteva monumente (nu e o exagerare), Cristian Bădiliţă, rău de gură şi necreştin prin lipsa simţului bunei socotinţe, scrie lucruri scîrbavnice despre fostul său mentor şi prieten, Andrei Pleşu. Pornind de la scandalul Antena 3, alunecos, CB scrie ceva ce se reduce la ideea: da, Gîdea e un dobitoc dar pe fond are dreptate, Pleşu e un porc. Cum să te mai orientezi cînd doi oameni pe care-i citeşti mereu cu încîntare: Dorin Tudoran şi Tismăneanu îşi dau contre cel puţin săptămînal? În editorialul trecut, scriind despre capodopera dlui profesor zis Felix, n-am mai avut spaţiu să comentez un amănunt important: prefaţa este semnată de istoricul academician Dinu C. Giurescu. Scrîşneşti din măsele şi nu-ţi vine a crede: unde eşti? Încotro te duci? Alţii îşi pun, dimpotrivă, speranţele în tineri care „ar primeni” clasa politică. Dar îi citeşti pe aceşti tineri, îmbibaţi de sloganurile corectitudinilor politice, văzînd la orice colţ de stradă fascism, gîndind în etichete eficiente….şi iar îţi dispare speranţa. E mult mai greu să te orientezi în hăţişurile României de azi, am dat doar cîteva exemple, nu s-a inventat încă GPS-ul care să te pună la adăpost de surprize, de schimbările de orientare care se petrec peste noapte, de  apariţia unor „criterii” care aruncă oamenii în cele mai ciudate căsuţe ale unui misterios „tabel”. Riscul de a ne rătăci este  maxim. Încotro ne ducem? Ne ducem…
P.S. Tupeul dnei Andronescu este incomensurabil. I-a propus cancelarului Angela Merkel titlul de doctor honoris causa al Politehnicii Bucureşti. Silogismul e următorul: Vanghelie garantează pe Andronescu, Andronescu garantează pe Merkel, ergo Vanghelie garantează pe Merkel. Sună fain, nu? Bineînţeles că doamna de fier a Germaniei a refuzat, scufundînd din nou sistemul patronat de Ponta, care nu garantează decît plagiate, într-un imens ridicol. Şi noi ce vină avem?
Christian CRĂCIUN      

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare