SFÎRŞITUL ÎNCEPUTULUI SAU ÎNCEPUTUL SFÎRŞITULUI?
Este chiar o dată istorică 29 iulie? Ar putea fi, dacă am învăţa ceva, lucru de care mă îndoiesc profund. Avem această deosebită „calitate” de a nu învăţa nimic din ceea ce ni se întîmplă. De aceea nu evoluăm, ne învîrtim în cerc stupid. Mă surprinde că se discută în termeni de învinşi şi învingători. Ca la un meci de fotbal. Or, singurul grav rănit în acest război de gherilă este publicul spectator, adică România, ieşită din campanie complet distrusă economic şi moral din cauza ambiţiei unor oameni care nu au avut răbdarea să încheie un ciclu electoral. Tot ce s-a acumulat cu greu şi cu mari sacrificii în timpul anti-carismaticului Boc, s-a cheltuit cu inconştienţă în aceste două luni. Decontul? Vine mai repede decît credeţi, izolarea în care dubletul malefic ne-a aruncat distrugînd instituţional structurile democratice va fi foarte greu de spart. Ne-am întors la punctul zero din 1990, numai că atunci totul, economic şi extern, era în favoarea noastră, acum, economic şi extern, totul ne este ostil. Nu e nici un prilej de bucurie că a cîştigat Băsescu, nici că a cîştigat acţiunea demiterea. Trei sunt concluziile pe care le enumăr fără a detalia. 1. Situaţia din România nu este atît de catastrofală pe cît încearcă să ne-o prezinte media propagandistică şi politicienii din trilaterala pestilenţială în afişele mincinoase cu pensionari cerşind. Dacă ar fi fost atît de groaznic pe cît se vede la televiziuni, am fi avut o prezenţă la vot de 80%. 2. Traian Băsescu nu mai este un politician popular, procentul zdrobitor al celor care au spus DA îi scade mult din putere. Nu şi din credibilitate. 3. (şi cel mai grav) România a încetat de a mai fi un stat unitar, se arată ca o alcătuire neo-feudală, formată din „ţări”: a lui Oprişan , a lui Mazăre, a Olguţei Vasilescu, a lui X şi Y. O adevărată linie Huntington separă sudul şi estul ţării de Transilvania, în continuare provincia lucidă şi educată a ţării, „simţind” mult mai limpede care este drumul nostru spre viitor. Mă uitam la o fotografie imediat după ora 23 la sediul PDL. În prim plan Monica Macovei, Adrian Papahagi, Mihai Neamţu şi undeva în spate abia iţindu-şi capul preşedintele Băsescu. Mi se pare o simbolică predare de ştafetă şi măcar ăsta să fie un lucru bun rezultat din acest carcinom al democraţiei care a fost acest referendum-puci. Dl. Ponta spune cu aceeaşi seninătate mincinoasă care îi caracterizează toate discursurile că a cîştigat referendumul. Un astfel de act plebiscitar nu se cîştigă, el afirmă sau neagă ceva. A negat ferm, neaşteptat de ferm, gestul puciştilor. Atît. De aici încolo nu mai sunt decît două drumuri. Fie sfîrşitul a ceea ceea ce s-a început în Piaţa Universităţii în 89 şi 90 şi nu a fost niciodată desăvîrşit datorită lui Ion Iliescu şi acoliţilor săi. Adică edificarea unei Românii stat de drept, deasupra indivizilor dar lucrînd pentru ei, în care politicienii să nu mai fie o castă cu drepturi speciale. Fie începutul sfîrşitului, adică perpetuarea acestui război civil soft între cele două Românii, acapararea ţării de mafia economico-politico-mediatică, parţial cauţionată de orbirea unor intelectuali. Pesimismul meu funciar mă provoacă să dau mai multe probabilităţi de realizare celei de-a doua variante. Băsescu a obosit şi este politiceşte epuizat, chiar dacă a obţinut o miraculoasă re-legitimare a liniei sale politice (nu şi a sa personal). E bine că peste ţară nu s-a instaurat liniştea mormîntală promisă de pucişti. E rău că ne pîndeşte în continuare haosul. Deci ne putem întoarce la chestiuni mai serioase: cum rămîne cu plagiatul lui Ponta?
Este chiar o dată istorică 29 iulie? Ar putea fi, dacă am învăţa ceva, lucru de care mă îndoiesc profund. Avem această deosebită „calitate” de a nu învăţa nimic din ceea ce ni se întîmplă. De aceea nu evoluăm, ne învîrtim în cerc stupid. Mă surprinde că se discută în termeni de învinşi şi învingători. Ca la un meci de fotbal. Or, singurul grav rănit în acest război de gherilă este publicul spectator, adică România, ieşită din campanie complet distrusă economic şi moral din cauza ambiţiei unor oameni care nu au avut răbdarea să încheie un ciclu electoral. Tot ce s-a acumulat cu greu şi cu mari sacrificii în timpul anti-carismaticului Boc, s-a cheltuit cu inconştienţă în aceste două luni. Decontul? Vine mai repede decît credeţi, izolarea în care dubletul malefic ne-a aruncat distrugînd instituţional structurile democratice va fi foarte greu de spart. Ne-am întors la punctul zero din 1990, numai că atunci totul, economic şi extern, era în favoarea noastră, acum, economic şi extern, totul ne este ostil. Nu e nici un prilej de bucurie că a cîştigat Băsescu, nici că a cîştigat acţiunea demiterea. Trei sunt concluziile pe care le enumăr fără a detalia. 1. Situaţia din România nu este atît de catastrofală pe cît încearcă să ne-o prezinte media propagandistică şi politicienii din trilaterala pestilenţială în afişele mincinoase cu pensionari cerşind. Dacă ar fi fost atît de groaznic pe cît se vede la televiziuni, am fi avut o prezenţă la vot de 80%. 2. Traian Băsescu nu mai este un politician popular, procentul zdrobitor al celor care au spus DA îi scade mult din putere. Nu şi din credibilitate. 3. (şi cel mai grav) România a încetat de a mai fi un stat unitar, se arată ca o alcătuire neo-feudală, formată din „ţări”: a lui Oprişan , a lui Mazăre, a Olguţei Vasilescu, a lui X şi Y. O adevărată linie Huntington separă sudul şi estul ţării de Transilvania, în continuare provincia lucidă şi educată a ţării, „simţind” mult mai limpede care este drumul nostru spre viitor. Mă uitam la o fotografie imediat după ora 23 la sediul PDL. În prim plan Monica Macovei, Adrian Papahagi, Mihai Neamţu şi undeva în spate abia iţindu-şi capul preşedintele Băsescu. Mi se pare o simbolică predare de ştafetă şi măcar ăsta să fie un lucru bun rezultat din acest carcinom al democraţiei care a fost acest referendum-puci. Dl. Ponta spune cu aceeaşi seninătate mincinoasă care îi caracterizează toate discursurile că a cîştigat referendumul. Un astfel de act plebiscitar nu se cîştigă, el afirmă sau neagă ceva. A negat ferm, neaşteptat de ferm, gestul puciştilor. Atît. De aici încolo nu mai sunt decît două drumuri. Fie sfîrşitul a ceea ceea ce s-a început în Piaţa Universităţii în 89 şi 90 şi nu a fost niciodată desăvîrşit datorită lui Ion Iliescu şi acoliţilor săi. Adică edificarea unei Românii stat de drept, deasupra indivizilor dar lucrînd pentru ei, în care politicienii să nu mai fie o castă cu drepturi speciale. Fie începutul sfîrşitului, adică perpetuarea acestui război civil soft între cele două Românii, acapararea ţării de mafia economico-politico-mediatică, parţial cauţionată de orbirea unor intelectuali. Pesimismul meu funciar mă provoacă să dau mai multe probabilităţi de realizare celei de-a doua variante. Băsescu a obosit şi este politiceşte epuizat, chiar dacă a obţinut o miraculoasă re-legitimare a liniei sale politice (nu şi a sa personal). E bine că peste ţară nu s-a instaurat liniştea mormîntală promisă de pucişti. E rău că ne pîndeşte în continuare haosul. Deci ne putem întoarce la chestiuni mai serioase: cum rămîne cu plagiatul lui Ponta?
Christian CRÃCIUN
