Editorial

Pot fi unite statele Europei, chestiune tot mai frecvent adusă în discuţie între hotarele bătrînului continent? Toată lumea raţională simte că asta ar fi soluţia supravieţuirii civilizaţiei euro-atlantice, dar soluţiile practice nu trec de stadiul utopiei. Şi, de la bun început, temeliile acestei construcţii, sunt greşit puse, pentru că nu de o unificare economică, pllitică, legislativă sau birocratică este vorba, acestea sunt mai mult sau mai puţin deja în lucrare. Ci de una culturală, spirituală, oamenii trebuie, să se simtă  locuitori ai aceluiaş spaţiu, împărtăşind acelaşi set de valori. Or, ceea ce se întîmplă în Europa actuală arată că ne îndepărtăm în loc să ne apropiem de un asemenea ideal. Trăim în paradoxul de a construi automobile din ce în ce mai nervoase, mai rapide, în timp ce democraţia devine din ce în ce mai greoaie, mai leneşă, mai birocratizată, avem nevoie de un sistem continental politico-economic suplu, eficient, rapid în decizii. Ca filo-european decis şi sceptic UE, nu văd în viitorul apropiat nici măcar şansa începerii unei construcţii durabile a unei Europe unite spiritual. P
entru că uităm un lucru simplu Europa a fost  un continent unit, o oecumenă creştină, pus în mişcare de aceleaşi idei, pînă tîrziu, spre epoca modernă care l-a fărîmiţat în statele cu specific bine conturat. Istoria, mai ales prin cele două cataclisme mondiale, cele două regimuri criminale cu posteritatea lor asimetrică este un bolovan greu de urnit, nu vom putea depăşi uşor cele două istorii, de est şi de vest. Nu poţi să ai pe de o parte NATO, pe de altă parte Rusia într-o Europă unită, ce te faci cu statele minim sau pseudo democratice de la periferia Sistemului: Ukraina, Belarus, Moldova etc etc. Că „Statele unite ale Europei”  presupun o renunţare la multe prerogative ale suveranităţii „naţionale” este limpede. În ce proporţie? Şi va fi această proporţie unică pentru toate statele, sau unele vor ceda mai mult, altele mai puţin? Vedem limpede şi azi, chiar dacă oficial nu se spune, că există o UE cu două unităţi de măsură, cu două viteze. Poate că, din punctul de vedere al Germaniei sau Franţei, este firesc şi poate este chiar în interersul statelor mici şi bezmetice. Dar atunci de ce să ne ascundem după deget şi să n-o spunem franc?  Apoi, cetăţeanului european sărac îi convine de minune că se poate urca în avion şi în 2-3 ore poate fi în orice capitală europeană, fără complicaţii. Portughezul sau grecul săraci pleacă în Elveţia sau Germania să muncească şi în locul lui vin românul sau bulgarul sau polonezul. Este o mişcare naturală şi pe respectivul cetăţean îl interesează prea puţin să mai întreţină prin impozite şi o monstruoasă birocraţie (nealeasă democratic) suprastatală. Şi mai este ceva, dincolo de nivelul vorbelor frumoase, voinţa politică, de unde găsim politicienii suficient de hotărîţi să se dedice integral acestei construcţii, lucru care nu aduce voturi, dimpotrivă. Pentru că recrudescenţa mişcărilor naţionaliste, nu neapărat de extremă, este şi ea o realitate. Filosofia politică a ultimelor decenii post-moderne implică renunţarea la o seamă de valori care au intrat în genetica Europei culturale. O Europă multi-culturală (în sensul politic al termenului) este un castel de nisip, o contradicţie în termeni. Deci, înainte de a purcede la edificarea ei instituţională, ar trebui să renunţăm la lozincile multiculturalismului (lucru observat în ultima vreme şi de mai mulţi politicieni de vază ai continentului). Criza economică ne obligă oricum la o regîndire a rolului global al continentului nostru epuizat economic, politic şi cultural. Cuvîntul cheie în propoziţai de mai sus este regîndire.  Cine vor fi cei în stare să planifice şi să pună în operă şi – lucru esenţial – construcţia Europei unite şi în jurul căror idei forţă se va zidi ea? Cine ştie răspunsul….