Politicienii noştri au o capacitate formidabilă (se poate ea extinde al nivel de populaţie?) de a nu-şi asuma trecutul, de a nu fi coerenţi cu propria lor istorie şi propria lor biografie. Ceea ce numim traseismul politic individual, dar şi alianţele între partide care se fac şi se desfac după criterii care nu au nimic de-a face nici cu manualul de politologie, nici cu interesul naţional ţin, în fond, de această fundamentală carenţă de memorie, altfel privită, o enormă capacitate de a uita ce ai spus ieri sau săptămîna trecută. Presa ar trebui să aibă ca una dintre funcţiile principale tocmai acest apel insistent la memorie. Aţi urmărit recentele dezbateri dintre candidaţii la preşedinţia SUA? Multe întrebări constau în formulări de tipul: în anul cutare aţi declarat despre chestiunea X următorul lucru, de ce acum declaraţi invers? Un asemenea tip de interogaţie lipseşte aproape total în spaţiul nostru media. Şi în special la posturile publice de radio şi televiziune, unde un asemenea tip de întrebări „dificile” lipseşte cu desăvîrşire. Cele două instituţii nu au fost niciodată în slujba publicului, ci în slujba unuia sau altuia dintre clanurile de la putere. De exemplu: presa noastră ignoră aproape total raportul dintre promisiunile de acum jumătate de an ale opoziţiei de atunci şi realizările de acum ale actualei puteri.
Operaţii simple, de punere pe două coloane, ar fi foarte sugestive, dar mi-e teamă deloc folositoare pe plan electoral. Mai ştie cineva cine este acel parlamentar care declara că „a doua zi” după ce vor veni la putere vor readuce salariile şi pensiile la nivelul de dinainte de reduceri? Cu siguranţă e şi acum cap de listă prin vreun colegiu. Mai ştie cineva că guvernul Ungureanu a căzut pentru nişte fonduri date primăriilor, ceeace actualul guvern face curent? Dl. Ponta nu seamănă, din fericire, cu aliatul său de circumstanţă Becali. Dar un lucru de esenţă îi apropie foarte tare: capacitatea lor infinită de a furniza în flux continuu declaraţii contradictorii (despre politica sau despre fotbal, nu are importanţă). Politicienii noştri sunt cei mai fericiţi oameni de pe pămînt: nu au memorie, nu au regrete. Au doar ambiţii. Acest tip de activişti politici care, de la parlament la ultima comună, nu ştiu altceva decît să joace după interese de cele mai multe ori rămase obscure publicului larg este plaga societăţii româneşti. Nu se pricep literalmente la nimic, doar au un instinct cameleonic perfect. Îşi schimbă culoarea în funcţie de mediul puternicilor zilei fără ideologie, fără memorie, fără competenţă profesională, fără etică, fără ezitări şi fără regrete. Situaţia a ajuns de aşa natură încît regretăm chestii pe care în trecut le consideram profund dăunătoare. Nu mai vorbesc de intratabilii care îl regretă şi acum pe Ceauşescu sau Iliescu, dar există cetăţeni care plîng şi acum după regimul Năstase, (după Constantinescu, nimeni…), ba chiar şi Băsescu a ajuns să-l regrete pe Tăriceanu sau Văcăroiu. Boc nu regretă reformle incoerente, Băsescu vorbele aruncate la iuţeală, Iliescu minerii, Năstase afacerile, Antonescu ideea liberală şamd. Pare a fi un fel de blestem al istoriei recente, nu doar o constantă antropologică: ce e înapoi este mereu mai bun decît ceea ce ne aşteaptă. În ordinea firească a lucrurilor, ar trebui să fie invers. Comisia de etică a PDL a fost ridiculizată de colegi, tocmai pentru că încerca într-un fel să-i obişnuiască pe activiştii de partid cu tehnica regretului. Adică a renunţării. Ştiu, mesajul neuitatei şansonete era altul, la noi a nu regreta nimic este forma autocratului de a-şi exercita puterea şi de a-şi exhiba suprema lui calitate: nesimţirea arogantă.
P.S. Ce se mai aude cu plagiatul domnului Ponta? Ştiu că domnia sa nu regretă nimic, dar, însă, totuşi…
