COMENTARIU DE TEXT
Mare vîlvă a stîrnit în această săptămînă textul publicat de Gabriel Liiceanu Fie-vă milă de noi, Domnule Ponta! Poate cea mai pertinentă analiză a ceea ce s-a întîmplat cu România după 1989…Şi a rădăcinilor mai îndepărtate ale acestui rău. Dar, mai ales, un portret răvăşitor al vacuumului care-l soarbe pe omul ce vrea să ne devină preşedinte. De la Apel către lichele este cel mai puternic mesaj adresat sferei publice de către acest maître à penser hulit, duşmănit şi mult mai rar admirat. Şi, la fel ca şi textul acela inaugurator şi hulitor, impactul real al acestuia va fi nul. Pentru că, atît adresantul direct cît şi tovarăşii săi de idei şi alegătorii săi sunt incapabili să-l înţeleagă. Este scris cu o dicţiune a ideilor al cărui înţeles s-a pierdut pentru cei recenţi. Se vede că este scris dintr-o suflare, cu sentimentul urgenţei istorice, de către cineva căruia chiar îi pasă de soarta viitoare a neamului său. Diagnosticul pus este de o exactitate ireproşabilă. Dar ce te faci că, de astă dată, doctorul care trebuie să opereze este cu totul altul decît cel care a pus diagnosticul, este mai degrabă un măcelar decît un chirurg şi, în plus, pacientul este convins pe toate căile că n-are nevoie de nicio operaţie, că e bine să plece acasă şi să se bucure în linişte de programele anestezic de la televiziuni. Apropo: din pogonul de televiziuni inutile de ştiri inutile niciuna nu a prins pontul de a-l invita pe filozof şi de a organiza o dezbatere pe marginea acestui text antologic. Ar fi fost singura dezbatere electorală autentică. Ar fi impietat asupra „corectitudinii” campaniei electorale? Să fim serioşi, de cînd adevărul este incorect?
Din păcate, nu ne facem nicio iluzie, este o vox clamavi in deserto, nu cred că textul lui Liiceanu convinge pe altcineva decît pe cei erau deja convinşi de nulitatea personajului desenat. (Am citit deja pe internet reacţii ale unui „tînăr filosof” de o vulgaritate şi o pauperitate de idee, încît par concepute în „academia” din studiourile Antenei 3). Prin anii 90 se spunea: de ce nu avem şi noi un Havel? Citind acest manifest al bunului simţ istoric mi-am spus: iată, avem şi noi un Revel! Dar, ca în bancul clasic, urmează imediat constatarea: şi la ce ne-a folosit? Nu voi face o analiză a amplului monolog al lui Liiceanu. Cei care sunt curioşi şi nu l-au citit încă au timp să o facă pînă la alegeri. Chiar dacă nu îşi dau seama ce va să fie acela un „portret fenomenologic”. Candidatul este compus din: limbajul, oscilînd între trivial şi violenţă, tupeu, minciună, incompetenţă, superficialitate, lipsă de consistenţă, moştenirea kremlinisto-iliesciană via Năstase, iată articulaţiile acestui portret a la Arcimboldo. Şi, asemenea acestui portret va funcţiona şi România de anul viitor. Căci cred că filozoful îi face o nemeritată reverenţă politicianului, creditându-l cu posibilitatea unei convertiri subite, pe un nou drum al Damascului, prin renunţarea de a spori „febra pacientului”. Dacă Ponta ar avea cea mai măruntă fibră de adevărat bărbat politic, l-ar fi provocat pe Liiceanu la o dezbatere publică, pornind de la această scrisoare deschisă. Ar fi fost ceva infinit mai interesant decît orice dezbatere cu pseudo-candidaţii la preşedinţie. Intuiesc destul de exact care a fost însă reacţia omului cînd i-a fost adusă la cunoştinţă răvăşitoarea analiză: iar mă înjură ăla? Mai dă-l în… Ăsta e omul, ăsta e electoratul ţintă. Dezbaterea de idei? A se scuti. Nu pot încheia decît citînd finalul! „Iar dacă nu puteţi, atunci nu-mi mai rămâne decât să vă rog să vă înduraţi de noi. Fie-vă milă de noi, domnule Ponta! Nu faceţi să vină năpasta peste România, ajungând dvs. preşedinte al ei! Nu cred că în halul în care e acum, ţara noastră ar suporta lesne lespedea răului pe care vă pregătiţi să o aşezaţi, pentru câţiva ani buni, peste ea. Nu ne lăsaţi să apucăm pe drumul lung şi ocolit al „terapiei Ponta”, la capătul căreia, dacă am mai exista ca popor, nu ne-am putea vindeca decât după ce vom fi băut până la capăt din paharul tuturor amărăciunilor noastre”. Completez: dacă aşa se va întîmpla, înseamnă că ne merităm soarta, aşa se şterg neamurile din istorie….
P.S. Ca o tuşă finală a acestui portret, mă gîndesc ce bine i se potriveşte distihul arghezian Inscripţie pe o tobă: Scula asta are mare căutare:/niciodată golul n-a sunat mai tare!
Christian CRĂCIUN
