Scenele de la balconul parlamentului, cu circarii trişti ai opoziţiei făcînd glume de autobază, ne fac să ne întrebăm – a cîta oară?- la ce bun Parlamentul? Profesorii de politologie vor sări deîndată: el este expresia absolută a democraţiei. În teorie, aşa este. Dar este aşa şi în practica României de azi? Ideea sabotării lucrărilor legislativului este, în sine, profund antidemocratică. S-a vorbit mult de abuzul de ordonanţe, nedemocratic dar impus uneori de o viteză necesară a reformei pe care parlamentul o ignoră de cele mai multe ori cu o inconştienţă suverană. Dar de abuzul de moţiuni , ridicole în titluri, prost redactate şi copiate din presă unele, nu s-a vorbit mai deloc. Este o axiomă că o democraţie nu există fără o opoziţie autentică şi puternică. Cu o condiţie însă: un cuvînt care trebuie să caracterizeze în aceeaşi măsură puterea ca şi opoziţia: responsabilitate.
La noi se susţine prea adesea că responsabilitatea revine exclusiv puterii. Opoziţia nu trebuie să fie din principiu împotriva oricărui act la puterii, vedem în multe ţări opoziţia sprijinind multe acţiuni, chiar dintre cele mai dificile ale măsurilor nepopulare anti-criză. La noi e simplu: se neagă din pornire orice iniţiativă a puterii, ba mai mult, se sabotează lucrările parlamentului, în timp ce profesorii catodici de democraţie tac în faţa acestui abuz. Noi avem o opoziţie fericită, pentru că se bucură de dispensă de gîndire: dacă puterea zice că e albă, ea zice că e neagră…şi invers. Şi cu asta, dezbaterea publică se încheie înainte de a se fi pornit de fapt. Paradoxal, asta încurajează şi derapajele puterii, care, ştiind că nu va întîmpina o contrazicere argumentată şi la obiect construieşte legi şchioape. Cazul legii sănătăţii este doar un exemplu. În fapt, ce avem? Un parlament enorm consumator de resurse (dl. Prigoană se plîngea că nu are bani să-şi cumpere costume) care nu funcţionează. Nu mă interesează din a cui vină. Cu Antonescu 0% şi Ponta versatilul nu poţi avea o opoziţie responsabilă. Adică dedicată la ceea ce manualele numesc binele public. Dacă nu ar exista televiziunile vidanjă, cîţi dintre cetăţenii ţării ar putea spune ce face realmente opoziţia. Pentru că rolul ei ar trebui să fie unul constructiv şi nu distructiv, aşa cum propagă vulgata propagandistică. În ultimele luni, opoziţia a încercat cu disperare să se legitimeze prin mişcările de stradă pe care şi le-a arondat, tăindu-le astfel orice legitimitate civică. Lupta opoziţiei este o luptă care trebuie dată în parlament, cu toate armele argumentaţiei. Laşitatea de a părăsi frontul de luptă vine tocmai în continuarea acestei lipse de responsabilitate. Nu propune legi, soluţii punctuale alternative, doar lozinci de tipul „jos” sau „tiranie”. Cu aşa fond major de idei nu se poate guverna o ţară. Condiţiile pentru revenirea în parlament sunt cel puţin neserioase. Făcute „la mişto”, precum manifestaţia din balcon de săptămîna trecută. Iarăşi, a fost acuzată, pe bună dreptate, puterea că a refuzat dialogul. Dar opoziţia l-a dorit cu adevărat? Cu solicitări de genul demisiei preşedintelui, cu refuzul de a merge la întîlnirile solicitate de acesta şi de a discuta serios, este evident că orice dialog este ab initio respins. La urma urmei, parlamentul este o instituţie, mai aparte decît celelalte, dar nu văd de ce nu ar trebui să-i cerem şi ei minimul de randament şi profesionalitate pe care ni le solicită şi nouă fiecăruia angajatorul. Mi-e teamă că este carent la ambele capitole. Raportul calitate – preţ este cel mai prost din toate produsele made in Romania. De ce? Pentru că ne reprezintă.
