POPOR NEPERFORMANT
Preşedintele Băsescu are talentul discutabil de a rosti uneori formule incomode prin francheţea lor. Nu e deloc „diplomat”, în sensul pe care-l dăm uneori acestui cuvînt: de a vorbi mult şi elegant, fără a spune nimic, şi evitînd oricum orice aluzie critică, neplăcută. Asta îl face o ţintă uşoară a tuturor criticilor, deşi, de multe ori, toţi recunoaştem în sinea noastră că are dreptate. Aşa este şi cu recenta sa afirmaţie că românii sunt un popor neperformant. Care a stîrnit, fireşte, un val de proteste. Deşi afirmaţia, deloc populistă, a preşedintelui, mi se pare o evidenţă, revolta multora a fost ca şi cum ar fi fost înjuraţi de mamă. Sigur, că s-ar fi cuvenit ceva nuanţări. De pildă, partea a doua a afirmaţiei, conform căreia Statul ar fi în schimb performant este pur şi simplu ridicolă. Exemplele date în fugă de preşedinte sunt însă, din păcate, irefutabile. Neperformarea masei ţine de mai multe lucruri: în primul rînd de mentalitate, în al doilea de educaţie, în al treilea de eficienţa politică. Pentru cine cunoaşte cît de cît istoria modernizării României, de pe la 1800 încoace, ştie că ea s-a făcut 1: de sus în jos, de către o subţire elită politico-intelectuală şi 2: oarecum cu forţa, vezi cazurile Cuza-Kogălniceanu, Carol I, Antonescu etc. Un codicil al acestor două trăsături este observaţia că modernitatea noastră nu s-a încheiat, venirea comunismului a fost ca o sabie care, retezînd capetele, elitele, a retezat însuşi procesul de modernizare organică. Introducînd în schimb o pseudo-modernizare care, în domeniul mental se traducea prin monstruoazitatea „omului nou”, iar în cel economic prin altă monstruozitate: industria metalurgică & prelucrătoare. După 1989 ne-am trezit în situaţia unui om care a fost ani de zile imobilizat la pat şi acum trebuie să reînveţe să meargă. Ştiţi cît de greu se face asta, şi cu atît mai greu cu cît „doctorii” ne-au lipsit în domeniul modernizării sociale, sau, dacă n-au lipsit, nu i-a ascultat nimeni dintre cei de la putere. Aşa ne-am trezit că prăpastia dintre somaţiile prezentului şi modul nostru de gîndire se adînceşte, în loc să scadă. Sigur că, prin contactul cu străinatea sau prin har propriu s-a format şi în aceşti ani o elită pe care n-o invocăm decît la momentele „festive”. Este „clasa pozitivă”, cum zicea Eminescu, clasa întreprinzătorilor şi a tinerilor din marile sau micile firme competitive. Nenorocirea este că această subţire numeric clasă pozitivă nu are absolut nici o putere de decizie politică. Cînd şi-a delegat speranţele unui partid care ar fi trebuit să-i reprezinte, cum ar fi PNL, a văzut dezabuzată cum acesta se îneacă în cloaca politică şi trădează interesele votanţilor pentru conjucturi politice mizerabile. Asta face ca singurii care pot moderniza efectiv România, inclusiv la nivelul mentalităţilor, să nu aibă practic nici o pîrghie instituţională de a decide. Restul României, cum zicea preşedintele, este cea care stă la crîşmă în timp ce „vine valul şi-i ia calul”. Nu este, în nici un caz un popor care trăieşte mental în cel de-al doilea deceniu al veacului XXI. De fapt, tragedia este că nu are nici măcar un timp al său, nu suntem nici măcar păşunişti cum cred unii, pentru că şi despre tradiţii avem o imagine foarte, foarte aproximativă, formată de propaganda comunistă şi de filmele „istorice” ale lui Sergiu Nicolaescu et comp. Este bine că preşedintele are suficientă lucidiate să vadă asta şi suficientă neprevedere electorală să o spună public. Este foarte rău că nu a ştiut să-şi facă un sprijin public din cei puţini care, cum necum, împing ţara înainte, şi a rămas prizonierul aceleiaşi mocirle politicianiste. Ca să-i parafrazez pe Caţavenci (oh, ce revistă a fost!): avem un popor neperformant, ce facem cu el?
Preşedintele Băsescu are talentul discutabil de a rosti uneori formule incomode prin francheţea lor. Nu e deloc „diplomat”, în sensul pe care-l dăm uneori acestui cuvînt: de a vorbi mult şi elegant, fără a spune nimic, şi evitînd oricum orice aluzie critică, neplăcută. Asta îl face o ţintă uşoară a tuturor criticilor, deşi, de multe ori, toţi recunoaştem în sinea noastră că are dreptate. Aşa este şi cu recenta sa afirmaţie că românii sunt un popor neperformant. Care a stîrnit, fireşte, un val de proteste. Deşi afirmaţia, deloc populistă, a preşedintelui, mi se pare o evidenţă, revolta multora a fost ca şi cum ar fi fost înjuraţi de mamă. Sigur, că s-ar fi cuvenit ceva nuanţări. De pildă, partea a doua a afirmaţiei, conform căreia Statul ar fi în schimb performant este pur şi simplu ridicolă. Exemplele date în fugă de preşedinte sunt însă, din păcate, irefutabile. Neperformarea masei ţine de mai multe lucruri: în primul rînd de mentalitate, în al doilea de educaţie, în al treilea de eficienţa politică. Pentru cine cunoaşte cît de cît istoria modernizării României, de pe la 1800 încoace, ştie că ea s-a făcut 1: de sus în jos, de către o subţire elită politico-intelectuală şi 2: oarecum cu forţa, vezi cazurile Cuza-Kogălniceanu, Carol I, Antonescu etc. Un codicil al acestor două trăsături este observaţia că modernitatea noastră nu s-a încheiat, venirea comunismului a fost ca o sabie care, retezînd capetele, elitele, a retezat însuşi procesul de modernizare organică. Introducînd în schimb o pseudo-modernizare care, în domeniul mental se traducea prin monstruoazitatea „omului nou”, iar în cel economic prin altă monstruozitate: industria metalurgică & prelucrătoare. După 1989 ne-am trezit în situaţia unui om care a fost ani de zile imobilizat la pat şi acum trebuie să reînveţe să meargă. Ştiţi cît de greu se face asta, şi cu atît mai greu cu cît „doctorii” ne-au lipsit în domeniul modernizării sociale, sau, dacă n-au lipsit, nu i-a ascultat nimeni dintre cei de la putere. Aşa ne-am trezit că prăpastia dintre somaţiile prezentului şi modul nostru de gîndire se adînceşte, în loc să scadă. Sigur că, prin contactul cu străinatea sau prin har propriu s-a format şi în aceşti ani o elită pe care n-o invocăm decît la momentele „festive”. Este „clasa pozitivă”, cum zicea Eminescu, clasa întreprinzătorilor şi a tinerilor din marile sau micile firme competitive. Nenorocirea este că această subţire numeric clasă pozitivă nu are absolut nici o putere de decizie politică. Cînd şi-a delegat speranţele unui partid care ar fi trebuit să-i reprezinte, cum ar fi PNL, a văzut dezabuzată cum acesta se îneacă în cloaca politică şi trădează interesele votanţilor pentru conjucturi politice mizerabile. Asta face ca singurii care pot moderniza efectiv România, inclusiv la nivelul mentalităţilor, să nu aibă practic nici o pîrghie instituţională de a decide. Restul României, cum zicea preşedintele, este cea care stă la crîşmă în timp ce „vine valul şi-i ia calul”. Nu este, în nici un caz un popor care trăieşte mental în cel de-al doilea deceniu al veacului XXI. De fapt, tragedia este că nu are nici măcar un timp al său, nu suntem nici măcar păşunişti cum cred unii, pentru că şi despre tradiţii avem o imagine foarte, foarte aproximativă, formată de propaganda comunistă şi de filmele „istorice” ale lui Sergiu Nicolaescu et comp. Este bine că preşedintele are suficientă lucidiate să vadă asta şi suficientă neprevedere electorală să o spună public. Este foarte rău că nu a ştiut să-şi facă un sprijin public din cei puţini care, cum necum, împing ţara înainte, şi a rămas prizonierul aceleiaşi mocirle politicianiste. Ca să-i parafrazez pe Caţavenci (oh, ce revistă a fost!): avem un popor neperformant, ce facem cu el?
Christian CRACIUN
