Editorial

DEZGROPAŢI-I PE PROFESORI!

Niciun ziarist n-a avut vreodată ideea de a participa incognito la aşa numitele Consfătuiri care au loc la fiecare început de an cu profesorii. Ar ieşi un reportaj de senzaţie despre Ţara lui Urmuz. Un neofit s-ar aştepta să fi asistat la discuţii despre rezultatele tot mai proaste la evaluări, despre creşterea galopantă a analfabetismului funcţional, despre cauzele abandonului şcolar şi ale violenţei accentuate, să facă o comparaţie între nivelul de dificultate al subiectelor de acum 15 ani şi cel de acum, despre pseudo-gratuitatea învăţămîntului românesc, despre cum sunt alcătuite programele şi manualele, despre recentele iniţiative guvernamentale în legătură cu a treia sesiune la BAC şi colegiile universitare profesionale fără BAC (cine alţii decît profesorii ar trebui întrebaţi despre aşa ceva?), despre salariile lor de mizerie, despre ce motivaţii mai are un elev de azi să înveţe şamd. Credeţi că a discutat cineva funambulesca iniţiativă cu manualele digitale? Ei aş! Deşi esenţa chestiunii: dacă asemenea bazaconii care nu există nicăieri în lume sunt într-adevăr necesare şi folositoare în formarea copilului nu a fost deloc luată în discuţie publică. V-am pierdut? Nicio grijă, nu se dezbate nimic din aceste chestiuni de specialitate strictă. Inspectorii dictează şi profesorii completează. Hîrtii. Profesorul român este îngropat sub hîrtii. Unde abia mai respiră. 

Contrar cu ceea ce se întîmplă în justiţie, aici tu trebuie să dovedeşti  că ai înfăptuit actul didactic. Practic orice ai face trebuie să fie dublat de hîrtii doveditoare. Faci o excursie, un cenaclu literar, o expoziţie de desene, o acţiune de ecologizare, o dezbatere, un concurs? Îţi trebuie un întreg dosar care „să ateste” ce ai făcut. Culmea aberaţiei este cînd conducerea şcolii îţi eliberează un act prin care adevereşte că ai făcut cutare lucru în faţa conducerii şcolii. Am ridicat din sprâncene cărunte cînd am primit o adeverinţă necerută că am lucrat la revista şcolii. Păi nu se vede revista? Primul pas în reformarea învăţămîntului ar fi o radicală de-birocratizare, o reducere cu 75% a numărului de hîrtii de completat. În aşa fel încît profesorul să aibă timp să se gîndească şi să citească. Chestii care pe diriguitorii noştri nu-i interesează deloc. Ba, cred eu, le socotesc periculoase. E suficient să vezi ce le spun alde Mazăre sau Laura Georgescu copiilor ca să înțelegi că bieţii profesori (cîţi au mai rămas credincioşi idealului clasic al umanismului şi nu au abandonat lupta producînd roboţei pentru o societate de roboţi) nu mai au nicio şansă. Spectacolul grotesc de la deschiderea anului şcolar te face să disperi de ipocrizia generală. Ni se vorbeşte de digitalizare, dar un procent substanţial dintre şcoli nu au autorizaţie sanitară, ba chiar ne-a fost arătată o învăţătoare (eu aş propune-o pentru o decoraţie) care face orele la ea în sufragerie pentru că şcoala din sat e impracticabilă. Aici e cald şi nu sunt şobolani, cum declara cu inocenţa caracteristică o fetiţă. Da, ne transformăm pe nesimţite în rozătoare de hîrtii. Cineva făcea observaţia absolut fundamentată că invenţia calculatorului (cu adjuvantul numit imprimantă sau copiator), în loc să cruţe pădurile, a dus la o explozie a consumului de hîrtie. Prin miracol, învăţămîntul românesc funcţionează încă. Dar asta se explică, pe de o parte, prin drogul numit meditaţii, adică, în fond, printr-un învăţămînt complet privatizat şi necontrolat de stat, şi, pe de altă parte, prin abnegaţia inexplicabilă şi harul unor profesori risipiţi ici şi acolo, care-şi fac datoria cu un admirabil devotament în pofida sistemului. Trebuie să acceptăm că, aici ca şi în sănătate, cultură, biserică, administraţie, lucrurile bune se fac nu pentru că sistemul funcţionează, ci doar pentru că mai există oameni care au cultul lucrului bine făcut. Din păcate, ei se răresc şi sistemul îşi acoperă nimicnicia tocmai prin calitatea unor astfel de specialişti. În interiorul şcolii, aceştia sunt sufocaţi de mediocritatea de concepţie complet opusă meritocraţiei, de salariile de subzistenţă şi de birocraţie. Unde e omul pe care trebuie să-l construiască acest sistem? Nu e!

P.S. Omul nou a putut fi văzut în acest spectacol horror care a fost lansarea plagiatorului Ponta pentru Cotroceni. De 25 de ani n-am mai văzut asemenea oribilităţi. M-am săturat de acest pseudo-orice. Dar şi de „societatea civilă” care-i tolerează orice. Toate ligile feministe care fac zarvă pe tot felul de „discriminări” reale sau imaginate tac mîlc atunci cînd apare traficantul de carne vie Mazăre, cu suita lui de amazoane, ba mai şi regretă televizual că nu a putut aduce şi minorele. O asemenea tăcere de mormînt va domni peste România, mulţi cred că asta înseamnă „pace”, „înţelegere”, „armonie”. Nu, înseamnă pur şi simplu entropia finală.

Christian CRĂCIUN