CE ÎNSEAMNĂ UN POPOR CIVILIZAT
Cîndva, anii 1980. O fată termină liceul cu rezultate excelente. Tatăl „fugise” însă în Germania, unde avea rude, mama, rămasă aici cu patru copii, este dată afară din serviciu. Da. Era şomaj şi pe atunci, deşi nu se recunoaşte. Fata doreşte să se angajeze într-o uzină, nu se punea problema facultăţii, pentru a-şi ajuta familia. Şeful de la personal îi spune direct: nici să nu te gîndeşti, cîtă vreme tatăl tău este acolo nu te va angaja nimeni. Am auzit azi această poveste care m-a făcut să ies din mîzga lipsită de orizont a faptelor zilnice. Tocmai pentru că ne lipseşte de cele mai multe ori perspectiva timpului, a istoriei, nu înţelegem ce ni se întîmplă, şi asta ne sporeşte depresia socială. Popor de autişti orgolioşi. Care regretă acest trecut odios. E aproape normal ca aproximativ jumătate din populaţie să regrete „vremurile celelalte”. Atunci depresia avea alte cauze. Simptomul cel mai grav de azi este degradarea morală. Mai argotic spus: cocalarizarea ţării. Se trage cu pistolul pentru un loc de parcare sau o depăşire imprudentă. Estul sălbatic… Învăţămîntul, că tot e subiectul la modă, este cu răbdare descoamat de toate valorile umanismului, redus la scheme, itemi şi artificii, ca să ne mirăm pe urmă de lipsa totală de repere în rîndul tinerilor. Spitalele devin uzine ale morţii, spre disperarea medicilor cu conştiinţă. Orice proiect (cuvînt foarte la modă) este din start sortit eşecului pentru că nu se pot face planuri de lungă durată, nu ştii ce HG anulează mîine o lege şi schimbă complet datele probleme-i, aruncîndu-te în faliment. Cultura trăieşte strict din nebunia unor sacrificii individuale, fără difuzare reală şi prestigiu public. Sunt oraşe întregi moarte, fără librărie, cinematograf, bibliotecă publică. S-au cheltuit sume considerabile pentru dotarea bibliotecilor cu calculatoare, dar asta nu are repercusiuni majore pentru încurajarea lecturii, copiii vin ce-i drept, dar ca să se joace pe net. Clădirile vechi, fie că sunt sau nu de patrimoniu, sunt dărîmate cu duşmănie (cel mai recent aflu de casa lui Spiru Haret), orice urmă de identitate urbană fiind astfel ştearsă. În vreme ce francezii, de exemplu, discută în parlament creşterea programelor culturale al radioul şi televiziunea publice, la noi este desfiinţat TVR Cultural iar radioul public se tabloidizează îngrijorător. În marile oraşe europene problemele sunt pistele de biciclete şi spaţiile pietonale, la noi nu ştim cum să aglomerăm tot mai tare Bucureştii prin parcările din centru. Funcţionarul public este peste tot la dispoziţia clientului, la noi el este un fel de mic autarh care are în fişa postului umilirea postulantului. Apropo de umilire: m-a distrat amar informaţia că prefectul unui judeţ a decis să instituie în spitalele din jurisdicţie un „curs de comunicare” în care să-i convingă pe angajaţi să nu se mai adreseze internaţilor cu „tataie” şi „mamaie”, expresii jignitoare. Dar a nu fi insultat nu este unul dintre drepturile noastre elementare ale pacientului într-un stat civilizat, într-un spaţiu în care „grija faţă de om” ar trebui să fie primordială? Ţăndări de impresii cotidiene. Din cîte şi mai cîte ar fi posibile. Şi nu m-am referit la televiziune, acest vehicul al idiotizării în masă, sub atenta supraveghere a inginerilor sociali care construiesc mizeria. Iată de ce suntem un stat în curs de sub-dezvoltare civilizaţională….
P.S. Injuria, mai ales în limbajul public, nu ţine de un stat civilizat. Cînd primul ministru şi parlamentarii jignesc politicieni ai altor state, sau justiţia din propria ţară, e semn clar de ne-civilitate. După cum, a accede la o funcţie publică în calitate de plagiator dovedit nu e semn de locuire în civlizația europeană.
Christian CRĂCIUN
