Editorial

Nu, nu este vorba despre ceea ce credeţi dumneavoastră, ci despre javre la propriu, cîinii vagabonzi care terorizează oraşele şi comunele ţării. S-a relansat de ceva vreme o confruntare „turbată” între adepţii eutanasiei şi cei ai castrării. Ca om care de cînd mă ştiu am în curte numai prăsilă canină de maidanezi, am observat cîteva ciudate excese şi omisiuni în această dezbatere. Adepţii castrării se feresc ca de mama focului să numească nexul problemei: nici un cîine n-ar trebui să fie pe stradă. Gîndirea lor se învîrte în jurul unor mituri anti-umaniste postmoderne de tip Animal Planet, după care orice lighioană este mai importantă decît omul. Chestiunea că vor fi „selectaţi” numai cîinii violenţi care vor fi duşi în adăposturi este o gogoriţă, fiind evident imposibil de pus în practică. Apoi, javrele sunt periculoase nu numai prin violenţă, ci şi prin bolile pe care le poartă, prin mizeria pe care o fac şamd. V-aţi uitat vreodată în curtea unei şcoli în timpul pauzei? La haitele de cîini care-i însoţesc pe copiii care vin de la chioşc cerşind o bucată din pateul cumpărat? În care şcoală din Europa mai găsim aşa ceva? N-am auzit de nici un inspectorat, de nici un comitet de părinţi care să propună o acţiune de tip: curtea şcolii fără cîini. Despre aşa ceva aş vrea să-i aud pe reprezentanţii ONG-urilor cu patru lăbuţe. De fapt, ca şi în chestiunea ţiganilor, (scuze de asociere) ONG-urile astea sunt în general parte a problemei şi nu rezolvarea ei. Ele nu au nici un interes să rezolve chestiunea, pentru că fîntîna de bani s-ar opri. Simplu. Cîtă vreme cîinii vor fi fiind aşa zicînd sterilizaţi, spaţiul public va fi mereu periculos pentru toţi cetăţenii. Există vreo soluţie? Fireşte, una simplă, care se aplică în destule ţări. Unu: obligarea oricărui cetăţean de a-şi castra animalele pe care nu le ţine pentru reproducere, cîini dar şi pisici, şi astea sunt o problemă. Se poate face iniţial chiar pe cheltuiala primăriei, oricum ar costa mai ieftin decît nu ştiu cîte adăposturi. Doi: în felul ăsta se poate ţine  o evidenţă foarte strictă a deţinătorilor de animale şi se pot da amenzi enorme pentru cei care lasă puii în stradă. În felul ăsta, într-un an, doi am scăpa de acest flagel care sunt javrele urbane. „Mila umanitaristă” faţă de animale reprezintă doar o distorsiune a adevăratului sentiment umanist, pentru că degeaba ne ferim copiii de tot felul de boli, dar îi lăsăm să mănînce alături de cîini bolnavi de jigodie. Nu vorbesc de cazurile extreme, de mulţimea de oameni muşcaţi, statisticile sunt îngrozitoare. Cînd am auzit pe un foarte gureş reprezentant de ONG vorbind plin de admiraţie despre cîinii care păzesc parcările, m-am îngrozit. În care ţară europeană aţi văzut dumneavostră cîini prăsiţi pe lîngă toate parcările, vulcanizările, pub-urile şamd? Ar fi, după părerea mea, o urgenţă să ne propunem un scop simplu ca societate civilă: nici un animal fără stăpîn în spaţiul public!  Ar trebui apoi controlaţi foarte strict acei aşa-zişi iubitori de animale care „adoptă” aniamlele din adăposturi, pentru a le da apoi drumul pe stradă. Chestia asta ar trebui foarte aspru sancţionată penal ca ameninţare la siguranţa publică. Se fac în ultimii ani campanii foarte bine venite pentru sănătatea mersului pe bicicletă. Aţi văzut vreodată haita repezindu-se la picioarele unui biciclist? Aş vrea o dezbatere publică între cele două categorii de cetăţeni. Aş vrea o prezenţă în media mult mai insistentă a doctorilor care fac tratamentele antirabice, cel puţin la fel de intensă precum a armatei de „nutriţionişti” care ne infectează creierele pe motiv că ne vindecă stomacul. Poate că în felul ăsta ar deveni mai puţin vocali cei care ne tot cer să suportăm javrele în spaţiul urban. Toate javrele.