Sunt, la noi cel puţin, trei televiziuni care sunt cu totul sub minimum a ceea ce se numeşte presă; cine are curajul să le închidă? Distanţa dintre Tamisa şi Dîmboviţa este foarte mare. Pentru o democraţie, imoralitatea este uneori mai gravă decît ilegalitatea. La noi, pînă cînd nu se termină un proces, care poate dura decenii, un politician este curat ca nufărul. Nici gînd să demisioneze „din prima” pentru a lăsa ancheta să se desfăşoare. La noi, mulţimea de feministe de ocazie care se plimbă pe bani grei pe la seminarii internaţionale şi ţin cursuri universitare sofisticate de genre studies şi care au vociferat isteric la episodul „ţigancă împuţită” nu suflă o vorbă despre o păpuşă ţinută seri la rînd într-un studio pentru a reprezenta o anume doamnă politician. Mulţimea votează Barabba tabloidizării; într-o ţară rămasă, practic, fără ziare serioase, în care televiziunea este Totul, se vînd foarte bine tabloidele sexoase care sunt zilnice atentate la bun simţ, morală, adevăr şamd. Tirajele lor însumate, adăugînd şi telespectatorii captivi ai celor 2-3 televiziuni, oferă un portret al electorului român majoritar care ne lasă foarte puţine speranţe pentru viitor, dar şi explică mult din prezentul mizerabil de care nu numai politicienii sunt vinovaţi. De pildă, explică foarte bine rezultatele de la bac-ul de anul acesta. Ce educaţie poate primi un copil de la părinţi care urmăresc pînă în zori OTV, îl admiră pe Vadim pentru că „le zice bine”, cumpără cotidian Clik şi Cancan? Ce îl poate învăţa pe acest copil despre democraţie un profesor fascinat de Urania, şi care percepe toate problemele ţării şi ale lumii prin vociferările lui Badea, Gîdea, Firea, Valentin Stan, Ciutacu, ejusdem farinae? Trebuie să avem curajul de a pune şi asemenea întrebări incomode. Democraţiile occidentale predică asiduu tîmpeniile egalitariste ale corectitudinii politice, dar, în acelaşi timp, îşi construiesc foarte selectiv o elită performantă. Că această schizofrenie s-ar putea să ducă la un moment dat la crăparea mecanismului (vezi actuala criză economico-financiară la care soluţiile aplicate sunt irevocabil proaste, deşi mai toţi le ştiu pe cele bune) este foarte probabil. Deocamdată, noi nu facem absolut nimic pentru construirea unei elite profesionale în absolut toate domeniile, de la administraţie la fizica atomică şi medicină. Sentimentul de elită este puternic descurajat, vezi aiuritoarele discuţii în legătură cu Bac-ul de anul acesta, ideile de selecţie severă, de meritocraţie ne sunt străine, puzderia de false modele pe care presa le împinge în faţă cere eliberarea primitivismului animalic din noi. Barabba are nevoie de „competenţe” (vezi legea învăţămîntului care ne condamnă irevocabil la minorat intelectual), nu de valori. Nu sunt pesimist, cum ar lăsa poate să se vadă aceste rînduri. Dimpotrivă. O spun mereu, enervînd fără excepţie pe toată lumea, că România trece prin cea mai bună perioadă a istoriei sale. Numai că, iată, trebuie să facă imposibilul pentru a scăpa de complexul lui Barabba. (Christian CRACIUN)
BARABBA FACE RATING
Am revăzut recent un interviu cu regretatul Florian Pittiş. Care observa la un moment dat: Barabba face rating, Iisus nu face. Căci mulţimea cere eliberarea tîlharului şi răstignirea Celui fără păcat. Mi se pare o frază emblematică pentru ceea ce înseamnă dintotdeauna psihologia gloatei şi pentru felul în care aceasta este speculată în tot ce are ea mai abject de către o presă iresponsabilă şi imbecilă şi de către politicieni îmbătaţi de putere. E valabil, cu diferenţele de rigoare, nu numai la noi ci pentru omul generic de azi din toate ţările. Este una dintre limitele periculoase ale democraţiei, despre care, din păcate, liderilor de opinie le este frică să discute. Mulţimea votează cu Barabba. Ţările care şi-au construit democraţia vreme îndelungată, secole, şlefuind-o ca pe un cristal de preţ, au însă şi forme de autoreglare funcţionale. Noi, cu ceva încropit în numai două decenii, suntem expuşi tuturor derivelor. Recent, cel mai citit ziar de limba engleză, cu o tradiţie centenară, surprins cu ascultări ilegale de telefoane şi alte procedee imorale şi ilegale, a fost repede închis. Fără comentarii, fără „prezumţie de nevinovăţie”, fără măcar a aştepta derularea procesului. Ce s-ar fi întîmplat la noi dacă unele dintre ziarele sau televiziunile care tot publică „stenograme”, documente „de pe surse”, interceptări vădit ilegale, minciuni sforăitoare care pot distruge cariere şi persoane, ar fi fost închise? Cu cît ar fi fost mai curat cotidianul nostru şi cu cît mai sănătoşi ne-ar fi fost nervii?
