Preşedintele Băsescu a minţit. În apariţiile sale după lunga perioadă de tăcere, în discursul din faţa ambasadorilor şi în cel din întîlnirile de la Bruxelles. Ideea lor centrală a fost: în România democraţia a ieşit victorioasă, instituţiile au rezistat încercării de lovitură de stat. Sigur că preşedintele nu putea spune altceva, că singurul mesaj care era în interesul României acesta este, spre deosebire de insanităţile şi falsurile pe care le spun porta-vocile vulgare ale puciştilor. Dar aici, pentru noi, putem analiza la rece peisajul de după cutremur. De după sucombarea în numai cîteva zile (asta este prin sine însăşi o indicaţie despre cît de fragil este) a statului de drept în România. Care instituţii au rezistat? ICR-ul? Radioul şi televiziunea publice? Avocatul poporului? Institutul de investigare a crimelor comunismului? Parlamentul? Arhivele Statului sau Monitorul Oficial? Miile de şcoli şi spitale şi alte instituţii cărora li s-au schimbat peste noapte conducerile? Administraţiile locale care au „făcut” peste 100% votanţi la referendum? Inspectorii şcolari care au „obţinut” procente aiuritoare la bacul din toamnă? Ministerul de interne care nu ştie cîţi votanţi avem? Curtea Constituţională? Unde totul a depins, la urma urmei, doar de un vot? Justiţia, căci despre ea este vorba pînă la urmă? Doar pentru că au avut cîţiva oameni să facă anchete care nu s-au mai făcut niciodată asupra fraudării votului?
Aici este cheia, nu instituţiile au rezistat, ci cîţiva oameni, foarte puţini, care, din frica de călca legea, din profesionalism, din convingere nu au marşat la planul voiculescian de ocupare a României. Situaţia e mult mai rea decât poate recunoaşte o persoană oficială. În sensul în care instituţii cheie ale statului român nu funcţionează, sau funcţionează în subordinea unor clici transpartinice. O clică interzicînd, de pildă, anchetarea de către justiţie a unor parlamentari. Elementul cheie care a dejucat lovitura de stat a fost reacţia Europei, neaşteptat de fermă. Singura instituţie democratică, de o impecabilă funcţionalitate, din România a fost UE. Datorită ei planul expus cu cinism încă de anul trecut de către Voiculescu (lucru omis cu discreţie de toţi cei care mai susţin că a fost vorba de o „chestie” constituţională) nu a putut fi dus pînă la capăt. „Victoria” democraţiei a fost însă o victorie a la Pyrhus. Ţara a rămas devastată. Domnii Ponta şi Antonescu, plus parlamentul, care ne ţin prizonieri, încă dictează totul. PDL-ul (aşa zisa opoziţie parlamentară) este o mînă moartă, fără reacţie. Noile înjghebări politice încă nu au putere, doar cîteva idei. Şi nici discurs care să atragă o populaţie abrutizată de ecrane. Sigur, preşedintele era obligat să susţină un discurs al stabilităţii, corectitudinii şi previzibilităţii. Dincolo de ceea ce ştie şi crede dumnealui. Pentru că numai astfel România să aibă o şansă de a-şi recîştiga o imagine de ţară previzibilă, nu de balamuc. Este un discurs al maturităţii, în care interesele personale dispar în faţa celor ale ţării. Va folosi asta la ceva? Mă îndoiesc, atîta vreme cît în rest domină numai discursurile urii, de tip revanşard şi violent. Pornind de la nerecunoaşterea situaţiei de fapt: electoratul nu a vrut înlăturarea lui Băsescu. E o realitate simplă ca bună ziua, orice altă complicaţie ţine de patologie. Or, ţara noastră este bolnavă pînă la măduvă. Dreptatea socială este o vorbă goală, meritocraţia o iluzie, statul de drept o ficţiune pentru prostime. Şi dacă acolo sus este atît de rău, cum arată situaţia la nivel local? Aici jos nici măcar vaccinul UE nu mai are efect.
P.S. Şi totuşi, ne simţim comod cu un prim ministru plagiator? Pe cînd demisia? Noi cu drag o aşteptăm. Că tot începe şcoala.
