E prea multă gălăgie. Şi, cînd e gălăgie, nimeni nu se înţelege cu nimeni. Dacă am face puţină linişte, am putea pricepe ce se întîmplă. După a mea părere, asistăm la o tristă şi gravă victorie a mafiei politico-mediatice asupra societăţii civile, adică exact invers decît ne sunt prezentate lucrurile. Nu societatea civilă este în stradă. Vă mai amintiţi de Klaus Johannis? Cum era el purtat ca prapurii pe la toate televiziunile şi mitingurile, prezentat ca un adevărat mesia, salvator al neamului în contra satanei băsesciene? Aţi mai auzit ceva de el după campania electorală? Partidele care s-au folosit de imaginea excelentă a neamţului l-au abandonat uitării, nu mai aveau nevoie de dînsul. Cam acelaşi lucru se petrece acum cu doctorul Arafat. Preşedintele Băsescu a făcut cea mai mare tîmpenie din cele două mandate, personalizînd discuţia despre reforma sănătăţii. A suferit în consecinţă cea mai mare umilinţă din cariera sa politică. Dar de aici pînă la a idealiza conflictele stradale calea e lungă.
Oameni cu minte puţină, gen Cristoiu, aplicînd caragialeşte deviza „să avem şi noi faliţii noştri” exultau la aceste conflicte cu molotoave şi bolovani ca expresie a democraţiei. Complet fals, democraţia înseamnă, dimpotrivă, schimbarea fără violenţă a regimurilor politice. În toată această zaveră, s-a uitat complet că totul a început de la o mare minciună interesată a complexului politico-mediatic: desfiinţarea SMURD-ului. Chiar cînd toţi s-au lămurit că nu se poate, că legea nu prevedea nicidecum desfiinţarea ori privatizarea, ideea a continuat să fie fluturată ca un steag roşu de întărîtat taurii mitingişti. Ce şansă are o mişcare pornită pe o minciună? Sigur că povestea cu Arafat este instrumentalizată politic de partidele care n-au fost în stare într-un an întreg de mitinguri de protest să adune atîţia participanţi cîţi au adunat protestele din ultimele zile. Sigur că aşa zişii apărători ai doctorului n-au băgat în seamă cererea acestuia de a nu ieşi în stradă. Cert este că şi el va fi uitat de oamenii politici de îndată ce valoarea sa de întrebuinţare politică, de simbol şi catalizator se va diminua pînă la dispariţie. S-a zis că nu s-au făcut dezbateri pe legea sănătăţii. Unde? Vedeţi dumneavoastră vreo televiziune care să cheme specialişti discutînd strict tehnic, fără politizare? Haida de! Discuţiile extrem de amănunţite chiar erau în curs la minister. Legea pare, din cîte spun oamenii care se pricep, cel puţin acceptabilă, cu schimbările ce ar fi putut fi făcute. Dar cine vrea, cu adevărat, reformă în România? Cel care vocifera la miting împotriva lui Mitică Dragomir? Bieţii oameni care se văitau că nu vor avea bani, fără să bage de seamă că mai bine ar da acei bani pe o asigurare de sănătate oficială decît să-i dea în plic la spital la doctor, asistentă, portar, liftier şi etc. Blocajul în care oamenii politici inconştienţi, fără desoebire de partid, au băgat societatea s-a văzut foarte clar în aceste manifestaţii de stradă fără revendicări. Optimist incurabil, mai cred în existenţa unei Românii raţionale, independentă de ecrane, capabilă să priceapă că orice dezechilibru intern echivalează cu blocarea creditelor, investiţiilor, acordurilor economice, deci cu dezastrul economic. Inconştienţii care ne îndeamnă la răsturnări violente nu par a realiza asta. Preşedintele Băsescu a subestimat în mod clar atît faptul că un simbol este mai puternic decît un om cît şi rezistenţa sistemului social şi de specialitate la nişte reforme bine intenţionate, dar introduse cu anasîna. A pierdut exact la capitolul cu care a cîştigat mereu: comunicarea. Cine pierde din tot acest scandal? În plan politic, preşedintele şi partidul său. În planul realităţii, noi toţi care am mai blocat reforma într-un domeniu esenţial. Aş observa că o lege mult mai proastă în ansamblu şi la fel de importantă pe termen lung ca şi legea sănătăţii, cea a învăţămîntului, a trecut fără mari probleme. Care este lecţia acestui dezastru? Societatea românească are nevoie de o reformă generală, radicală, temeinică. Cine se bagă?
