Editorial

Ultimele săptămîni au însemnat o aglomerare de sărbători(ri) religioase şi civile care ne pun pe gînduri prin desfăşurarea lor. De la „1 Mai muncitoresc” la Paşti, multi-etajatul 9 mai cu confuzele sale coincidenţe de semnificaţii, nostalgic manipulatul 10 Mai, refulatul 8 Mai strecurat invizibil „în toate cele ce sunt” şamd. Amalgamul şi aglomerarea stîrnesc mereu confuzia. Personal sunt total de acord cu ideea profesorului Djuvara că Ziua Naţională a României ar trebui să fie Ziua Independenţei. Sunt foarte multe argumente. Care zi, apropo, nu este 9, ci 10 mai, ziua în care Legea a fost promulgată, deci a intrat oficial în acţiune. Toate aceste evenimente au stîrnit iar aceleaşi discuţii despre fibra noastră etnică. Inutile, ipocrite, care nu schimbă nimic nici în ordinea politică, nici în cea social-morală. Am văzut un filmuleţ despre cum s-au sărbătorit aceste zile în Sectorul II al capitalei, sub păstorirea inenarabilului primar Onţanu. Am realizat încă odată cît de profund s-a fixat în creierul nostru căpuşa ceauşistă. Nici o deosebire între o ceremonie de atunci şi cea de acum, doar copiii care nu mai erau costumaţi în pionieri ci în costume populare. În subconştientul fiecărui politician român zace modelul autoritar, de comunism fanariotic al lui Ceauşescu, cu puterea sa discreţionară. Decît o asemenea „identitate” mai bine niciuna. Discutam recent cu un prieten, preot de vocaţie şi intelectual rafinat, despre ceea ce mi-am permis dimensiunea profetică a acţiunii Bisericii. Nu în sensul unei „ghiciri” de tip SF a viitorului. Ceea ce ignorăm îndeobşte, este că profeţii nu-şi gîdilau poporul la orgoliu spunîndu-i ce bun, frumos şi deştept este ci, dimpotrivă, îl criticau cu o vehemenţă înspăimîntătoare. Dacă românii au ajuns într-un abis al decăderii morale (cred că e aproape un consens în această perspectivă), dacă laudele ţin aproape exclusiv de lucruri şi lucrări ale trecutului şi mai deloc de prezent, este şi pentru că ne lipseşte aproape complet această perspectivă (auto)critică. Pot fi simultan de acord şi că România este „grădina Maicii Domnului” cum ne-a gratulat Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, şi că „este altfel” (în sens negativ) cum crede istoricul Lucian Boia. Sunt planuri diferite ale discuţiei, şi nu se exclud unul pe altul. Cred în necesitatea precizării unei identităţi etnice foarte clare şi nu cred că există o identitate UE, cum ni se spală creierele. UE este o necesitate legală şi birocratică, nicidecum una morală. Cu siguranţă biserica n-ar trebui să facă politică, în sensul de a face militantism pentru partidul sau politicianul X. dar ar putea să educe oamenii în sensul: nu mai votaţi penali, nu mai votaţi după cine vă dă găleţi, nu mai votaţi promisiuni, ba, n-ar fi imposibil, nu vă mai uitaţi la cutare programe Tv. Nu cred că şi-ar depăşi misiunea, dimpotrivă. Dl. Boia nu are dreptate, cred eu, nu suntem altfel decît alte popoare, suntem doar în alt timp istoric. Am parcurs mai adînc drumul spre anulare morală, comunismul ne-a vîndut sub numele de „modernizare” un proiect de inginerie socială care a reuşit să scoată la iveală cele mai urîte trăsături ale românilor. E ca la o gripă, unii au fost mai rezistenţi imunologic (cehii, polonezii de ex), alţii au fost afectaţi pînă la sincopă, poporul român este în moarte clinică din punct de vedere moral, anticorpii lui au fost distruşi prin 1001 metode cu o eficienţă diabolică. Şi se lucrează în continuare zilnic la asta, urmăriţi liderii de presă. E nevoie de un tratament de şoc. Şi nu dinspre politicieni este el de aşteptat. Democraţia este în esenţa ei intimă demagogică, acea rasă de politicieni suficient de curajoşi să ia decizii împotriva  maselor a dispărut (dna. Thatcher ultima). Ideea că „masele au totdeauna dreptate” nu mai este chestionată serios, în ciuda învăţămintelor istorice care dovedesc orbitor de evident contrariul. De aceea sunt extrem de suspicios faţă de patriotismul laudativ şi băţos care este, de fapt, forma cea mai insidioasă a bolii. Şi admir patriotismul critic, profetic, incisiv şi lămuritor. Este medicamentul amar de care avem nevoie.
P.S. Dl. Ponta este una dintre expresiile strălucite ale acestei rase de politicieni fără chip şi fără consistenţă, copy-paste nu numai în teza de doctorat ci ca tip uman reproductibil la infinit.