Doamna Adriana Săftoiu este printre puţinii politicieni normali şi respectabili pe care-i avem. Şi profesionistă impecabilă în domeniul său. Am ascultat-o recent la radio într-o emisiune despre deschiderea anului şcolar. De două decenii aceste emisiuni vorbesc stereotip despre aceleaşi lucruri: şcoli delabrate, fără aprobarea sanitară, scumpetea rechizitelor etc. Faptul că nimic nu s-a schimbat în conţinutul acestor emisiuni arată de la sine ineficienţa tuturor încercărilor de schimbare. Doamna deputată dădea exemplul (pentru care îi mulţumesc) unei şcoli dintr-un sat al circumscripţiei sale. Unde, în lipsa de interes a autorităţilor, profesorii au contribuit din propriile salarii (enorme cum se ştie!) pentru zugrăvire şi mici reparaţii. Cred că autorităţile judeţului sau ministrul învăţămîntului ar trebui să-i premieze pe aceşti profesori pentru abnegaţie. Le-aş da tuturor gradaţia de merit. Ştiu eu însumi profesori care dau de exemplu bani din buzunar ca să cumpere cărţi pentru premierea elevilor sau să ajute cîte un elev nevoiaş. Impotenţa statului român este perfect oglindită în asemenea exemple. Între reformele de pe hîrtie croite fără gîndire după tot felul de tipare străine şi realitatea dură a şcolii româneşti este o distanţă astronomică. Dacă nu plecăm de la oameni şi nu rămînem la oameni… e în zadar.
Un alt exemplu: emisune de tip „interactiv” la radio. Intervenţie a unui pensionar dintre aceia cu creierii spălaţi de ideea luptei de clasă şi acum de televiziunile coşmarului ser(i)al. Revoltat că primul ministru are salariul de vreo 50 milioane lei vechi. Sărmanul, probabil că asta i se părea o sumă exorbitantă, fără să-şi dea seama că cei 1500 de euro cu aproximaţie constituie salariul unui profesor începător dintr-o ţară dintre cele mai sărace ale Europei Occidentale. Probabil că se pot da sute de exemple cu asemenea mici pete de culoare ale realităţii care contrazic mitologiile oficiale (incluzînd presa). Lipsa de educaţie la nivelul general a populaţiei are printre urmările mai puţin cerctetate o teribilă vulnerabilitate la zvon şi manipulare. De exemplu, după situaţia la bacalaureat (pe care corul unanim a clasificat-o drept dezastru, deşi ea ar fi trebuit la fel de unanim salutată drept o măruntă încercare de spălare a oglinzii pentru a reflecta situaţia exactă) discuţiile despre învăţămîntul românesc au bătut cîmpii şi nici o schimbare reală la nivelul mentalităţilor nu se străvede. Tocmai pentru că pornim de la concepte şi teorii abstracte şi nu de la oameni cum sunt aceia pe care i-am amintit. Reforma, acest cuvînt devenit slogan, indiferent de domeniu, nu se face nici prin reduceri de buget sau de personal, nici prin schimbări manageriale, nici prin investiţii miraculoase (dacă le-am avea). Se face prin transformarea modului de a gîndire al masei sociologic semnificative în sensul modernizării accelerate şi consolidării noului sistem de valori, nenorocirea este că nici politicienii noştri nu gîndesc altfel sau, în căutare disperată de voturi, se feresc să spună ceea ce este adevărat, preferînd vehicularea textelor inepte ale propagandei de partid. Inaplicabilitatea legii învăţămîntului se străvede limpede din realitatea unui sat amărît, pentru că profesorilor nu numai că li s-a tăiat din salariu, dar au fost şi oficial batjocoriţi de la cel mai înalt nivel al statului. Iar ei repară şcoala. Nu „comunitatea”, acea abstracţie pe care o invocă toţi papagalii oengişti sau politicieni fără să ia seama la destructurarea socială cumplită care carcaterizează cea mai mare parte a localităţilor noastre. Pe de altă parte, cu minţi încă amprentate pînă în străfunduri de concepţii ante-1989 (vezi tragi-comica halucinantă prin lipsa de înţelegere a chestiunii, de-a dreptul insignifiantă ca importanţă…..tocmai de aia….dezbatere parlamentară despre necesitatea uniformei şcolare) iar nu se poate construi nimic. Pînă cînd nu vom porni de realitatea omului de azi, nici o construcţie statală durabilă nu va fi cu putinţă.