Aseară Monica Macovei a fost invitată la excelenta emisiune Profesioniştii a Eugeniei Vodă. Am văzut-o zîmbind, ceea ce trebuie subliniat apăsat. Şi rareori am văzut un zîmbet mai adînc trist. Liniştea cu care această femeie vorbeşte despre toate mizeriile care i s-au făcut, despre atacurile imunde la care a fost supusă, despre lupta ei privită de mulţi ca o nebunie don quijotească… ei, liniştea asta este greu de găsit printre politicienii noştri. În politica noastră se poartă vocea stridentă şi vorba răstită şi ridicată. Cine ţipă mai acut, are dreptate. Monica Macovei vorbeşte cu o seninătate incredibilă despre lucruri îngrozitoare. Nu are nimic din alunecarea perversă a juriştilor care te învăluie într-o plasă de vorbe pentru a nu spune nimic, ci spune aşa de direct lucrurilor pe nume, încît fireşte că este antipatizată de mulţi dintre colegii de breaslă juridică ori politică. Are darul rar ca lucrurile pe care le prezintă să pară dintr-o dată simple, în jungla aceasta a sistemului juridic care pentru noi toţi, profanii, pare o engramă a junglei ucigătoare, ea ne arată simplu că există drumuri drepte. Monica Macovei este un român nespecific. Unul care, din clipa cînd are de îndeplinit o datorie, merge pînă în pînzele albe pentru a o duce la capăt. Tocmai liniştea asta cu care vorbeşte despre marele hău naţional al corupţiei şi despre cum poate fi ea combătută, faptul că nu este dispusă să tranzacţioneze principii ascunzându-se după vorbe mari o face foarte periculoasă pentru cei etern dispuşi la „combinaţii” politico- finaciare. Are ceva din liniştea tăioasă a unui samurai, cum inspirat spune Andrei Pleşu într-un portret pe care i-l face.
Nu este carismatică, nu are nimic spectaculos, este incomod de directă, de puţin preocupată de propria imagine. Povesteşte calm despre nopţile de plîns şi despre dimineţile cînd se decidea să continue. Nu pare a avea nimic personal cu nimeni, chiar dintre cei care i-au făcut enorm de mult rău. Crede în ceea ce face şi crede în dreptate (asta chiar e ceva neobişnuit printre români). Cu acelaşi zîmbet trist vorbeşte şi despre cei care au sprijinit-o şi despre cei care au atacat-o şi despre cei care i-au fost alături doar conjunctural. Politica nu pare a o interesa ca platformă de afirmare personală, de altfel nu pare a avea nimic de cîştigat din implicarea ei, dimpotrivă. Să crezi în dreptate şi să crezi în România şi să crezi în reformă nu prin cuvinte, ci prin fapte par lucruri extrem de rare în spaţiul nostru public. Mă gîndeam la bine cunoscutul vers al lui Nichita, poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală. Monica Macovei este dintre soldaţii unei cauze şi viaţa ei personală a fost pusă în paranteze. Este şi un excelent profesionist, mereu m-am întrebat cîte dintre aberaţiile pe care le tot vedem în justiţia noastră se datorează unor compromisuri interesate şi cîte sunt pur şi simplu expresia incompetenţei, legiunile de absolvenţi ai ciupercăriei de facultăţi de drept, cu instrucţie de specialitate preacară şi cultură umanistă nulă nu au cum să formeze un sistem performant. După cum, a lucra cu legi făcute prost din capul locului de către parlamentari pentru care politicul e mereu mai important decît „spiritul legilor” este iarăşi un impas enorm pentru oamenii legii. Am auzit de nenumărate ori formula, stupefiantă, spusă de către vreun parlamentar: „da, cutare lege este perfectibilă…”! Păi, dacă ştii că este perfectibilă înseamnă că ştii şi unde trebuie îndreptată, de ce n-o faci dintru început perfectă? Monica Macovei s-a străduit deopotrivă să schimbe şi oamenii şi legile. Nu s-a putut, dar mulţi nu dorm liniştiţi din cauza ei. Ceea ce e foarte bine. De aceea ultima ei replică ar trebui să o luăm ca pe o promisiune şi ca un îndemn de a-i urma exemplul de încredere: nu mă las şi nu vă las.
