Editorial

PRIZONIERI

Ca să continui ideea de săptămîna trecută, explicitînd de ce nu suntem o democraţie, aş spune că în România post-ceauşistă nu s-a instituit nici o clipă un raport normal între Stat şi Cetăţean. Folosesc majusculele pentru a sublinia funcţia strict conceptuală a celor doi termeni. Cei de la putere s-au purtat totdeauna ca nişte stăpîni, cei din masse ca nişte slugi umile. De aici s-a ajuns la situaţia extrem de periculoasă ca oamenii să pună în cîrca „democraţiei”  şi a „libertăţii” toate relele societăţii de azi. Oamenii înjură „libertatea” şi „democraţia” pentru fiecare dezastru pe care îl trăiesc. În limba română există un cuvînt vechi şi foarte sugestiv: ciocoi! Axiomă: ciocoismul este exact opusul democraţiei, unde apare primul nu dispare cea de-a doua. Cum să numeşti altfel decît ciocoism rînjetul unuia care şi-a numit pupila cîntăreaţă ditamai şefa de corp de control ministerial. Şi ne spune cu dispreţ de ciocoi: păi, dacă are voce… Cum să numeşti altfel tupeul unui turnător dovedit de a inventa documente „penale” cu care să-şi înfunde adversarul politic şi apoi să dea din umeri senin că a fost minţit? Cum să califici altfel coalizarea instantanee a găştilor politice împotriva justiţiei? Cum să scapi de obsesia tuturor şefilor şi şefuţilor din toate sectoarele de a inventa „hîrtii”? Cineva observa că generalizarea computerelor, în loc să ducă la debirocratizare, prin uşurinţa cu care se pot multiplica hîrtiile ne-a aglomerat pînă la asfixie. Pe vremea bătrînelor maşini de scris, cînd multiplicarea era chiar socotită periculoasă, paradoxal, birocraţia era mai redusă. O cunoştinţă care lucrează în administraţie îmi spunea că trebuie să transmită lunar nu ştiu ce situaţie cu formulare de zeci de pagini atît în format electronic (pe CD care trebuie predat personal, nu pe mail Doamne fereşte) cît şi pe hîrtie. Oricum am judeca, una dintre forme este inutilă. Săptămînile acestea regimul de tristă constatare pare a avea drept unică preocupare să inventeze noi dări cu care să iasă din impasul în care a aruncat economia. Şi, cu complicitatea perfect controlată a presei de toate felurile, ne vinde asta drept „creşteri salariale”. Prizonieri ai unui sistem ciocoit, ai unor prejudecăţi, „mituri urbane”, cu care suntem hrăniţi intelectualiceşte zi de  zi, ai unei sărăcii atent întreţinute, ai unei prese lipsite de standardele minime de profesionalism şi onestitate, ai unui sistem politico-juridic veros, cetăţenii fac ceea ce au învăţat de vreo 80 de ani: se adaptează. Adică înjură şi fură. Un gînditor român contemporan – pe care zadarnic îl veţi căuta în presa noastră, nu-l veţi găsi, e prea anti-sistem – are o sintagmă perfectă pentru a  ne caracteriza starea: sclavi fericiţi. Numai într-o populaţie amorfă şi anomică un ministru ca Ponta, nulitate absolută,  mincinos incontinent, slugoi al penalului Năstase, poate avea un succes atît de îngrijorător în sondajele de opinie. Este al nostru, pentru noi, dintre noi!

P.S. Într-o ţară în care copiatul a devenit a doua natură, creativitatea un blestem,onoarea un cuvînt pierdut în dicţionar, prim ministrul nu are nici o obligaţie morală faţă de alegători. Adică faţă de prizonierii săi. L-aţi văzut pe Năstase vorbind la congresul „celui mai cinstit partid al ţării”? Unde au fost reacţiile?

 Christian CRĂCIUN